Se apreciază, aproape unanim, că aurul este primul metal remarcat de om pe suprafața Terrei, iar dovezile arheologice susțin această teorie. Prezent în natură în stare nativă, aurul putea fi exploatat ușor, iar metalurgia și prelucrarea lui facilă îl făcea utilizabil față de alte metale (precum cuprul sau fierul), pentru a căror extragere și prelucrare erau necesare cunoștințe tehnice mai avansate, descoperite, în final, în cadrul unui proces de evoluție.
În lume, exploatarea aurului aluvionar este atestată în India (aproximativ anul 3000 î.e.n.), în China (1765 î.e.n.), Europa (1400 î.e.n.) și Peru (1122 î.e.n.).

v


O tradiție mitică a Antichității spunea că în Scythia, teritoriul aflat la nord de Marea Neagră, aurul era exploatat de către grifoni, iar în India, de furnici (vezi spre exemplu, Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, XXXIII, 21, 4). Legat de teritoriul antic al României, cea mai veche informație scrisă este la Herodot, care nota că sciții agatârși cunoșteau podoabele de aur. Se consideră că sciții agatârși au locuit, în epoca lui Herodot, în Transilvania, fiind asimilați de daci ulterior. În istoriografia modern, s-a interpretat uneori, poate în mod eronat, că dacii ar fi învățat meșteșugul aurului de la sciții agatârși.
În România, cele mai vechi obiecte de aur datează din epoca Neolitică. Între cele mai vechi tezaure de obiecte de aur din lume este tezaurul de la Moigrad (jud. Sălaj), descoperit în anul 1912. Cuprinzând patru piese, între care un idol feminine cântărind 764 g, este unul dintre cele mai vechi tezaure din lume, datat în jurul anului 4000 î.e.n, desi recent a fost contestată această cronologie și chiar autenticitatea obiectelor. S-a considerat că tezaurul a fost făcut dintr-o singură pepită, dar această teorie nu este încă demonstrată sau infirmată cu argumente solide. 
Exploatarea aurului aluvionar a fost plasată în epoca Neolitică, în centrul și vestul Transilvaniei, în jurul anilor 2800-2500 î.e.n. Cel mai vechi obiect arheologic care poate fi pus în legătură cu exploatarea de aur este covata de lemn de la Căpuș (jud. Maramureș), folosită pentru spălarea aurului și datată în jurul anilor 1300-1200 î.e.n., așadar în epoca Bronzului Târziu.
Pentru epoca Bronzului, câteva descoperiri arheologice pot fi puse în legătură cu exploatarea minieră a aurului. Astfel, la Roșia Montană-Bucium, pe dealul Vulcoi s-au descoperit patru inele de buclă de aur. Pe Valea Lupșei, s-au găsit un topor de miner și o măciucă, puse în legătură cu activitatea de minerit. Dar cele mai importante descoperiri sunt toporul de piatră din galeria de la Căraci (jud. Hunedoara; romanii au reutilizat mina ulterior) și statuile zoomorfe de la Baia de Criș (jud. Hunedoara) și Ciceu-Mihăiești (jud. Bistrița Năsăud), reprezentări puse în legătură cu costumația și ustensilele specifice mineritului.
Un alt tezaur important este cel de la Perșinari, descoperit în 1954-1962, cuprinzând 11 pumnale de electrum și aur, în total 3.5 kg. Datat în epoca Bronzului, înspre anii 1500-1400 î.e.n. și pus în legătură cu Cultura Tei, tezaurul are o imporanță aparte fiind considerat un depozit de semne premoterare, pumnalele jucând un rol economic, de lingouri. Analizele au arătat că metalul nu provine din România, ci din Asia Mică, dar descoperirea este importantă pentru a înțelege percepția asupra aurului și modul în care era utilizat în spațiul carpato-dunăreano-pontic. O altă descoperire imporantă este tezaurul de la Hinova, cuprinzând obiecte de podoabă (considerat de unii specialiști ca fiind avuția unei comunități). Având avantajul de a fi descoperit în săpături arheologice în anul 1980, a fost păstrat integral. Este considerat cel mai mare tezaur prehistoric din România, cuprinzând 9639 de piese, cu o greutate totală de 5 kg. Este datat spre sfârșitul mileniului II î.e.n. Și tezaurul de vase de aur de la Rădeni (jud. Neamț), are importanța lui pentru cunoașterea relațiilor economice în estul Carpaților în secolele XII-XI î.e.n. Descoperirile de artefacte de aur sunt numeroase în întregul spațiu carpato-dunăreano-pontic, atât ca tezaure cât și ca descoperiri izolate.

v

Epoca dacică
Exploatarea aurului aluvionar pare să fi constituit principala sursă de aur pentru daci. Aurul aluvionar este cunoscut în mai multe râuri din România, precum Arieș, Mureș, Timiș, Dâmbovița, Olt. Un aspect mai puțin cunoscut este că și din Dunăre se poate extrage aur, cum este atestat de numismatică: în Regatul Bavariei au fost bătute mai multe serii de monede de aur, purtând indicarea sursei. Unele dintre ele sunt bătute Ex auro Danubii, precum în 1821, pentru Maximilian I Iosif al Bavariei.
Până în acest moment, nu există dovezi clare că dacii ar fi exploatat aurul în zona munților Apuseni prin intermediul minelor, iar documentația arheologică pentru exploatarea aurului aluvionar este săracă. Nu sunt cunoscute multe așezări în zonă. Din descoperirile arheologice ale civilizației geto-dacice clasice, lipsesc aproape total obiectele de aur, de unde s-a emis teoria că aurul era un monopol regal. Cu toate acestea, dovezi indirecte arată că dacii cunoșteau prelucrarea aurului și ofevrăria, iar cercetări recente arată că o parte din aurul prelucrat ar proveni din Apuseni. Câteva artefacte dacice rețin atenția: kosonii și brățările de aur dacice. Kosonii de aur sunt un subiect controversat al istoriografiei noastre. Sunt monede de aur, având o iconografie de tip roman, produse în Dacia cândva spre mijlocul secolului I, găsite doar în zona Sarmizegetusei, de obicei în tezaure.

 ”Toate monedele cunoscute până acum aparţin unui singur tip, dar cu mici variante. Pe una din feţe, socotită de toţi specialiştii ca reprezentând aversul monedelor, este redat un consul roman între doi lictori, mergând spre stânga; dedesubt, în exergă legenda în limba greacă KOΣΩN, iar în câmpul din st., în faţa primului lictor, monograma ; împrejur cerc perlat. Pe revers este înfăţişat un vultur cu aripile deschise, în profil spre st., el șade cu un picior pe un sceptru şi ţine în gheara dr. o cunună; împrejur cerc perlat”.


C. Preda, Monedele geto-dacilor, p. 353


Aversul este similar cu reversul unui denar roman republican emis în anul 54 î.e.n. pentru M. Iunius Brutus: patru personaje mergând spre stânga, un accensus deschizând calea pentru un consul care este flancat de câte un lictor. Pe aversul kosonilor, întâlnim doar trei personaje, lipsind heraldul (primul personaj din stânga). Reversul monedelor de tip koson a fost inspirat tot după un denar roman republican a lui Q. Pomponius Rufus, din anul 70 î.e.n. Pe originalul roman, era reprezentat un vultur cu aripile deschise, orientat spre stânga, cu capul spre dreapta, ținând în gheara lui dreaptă o cunună de lauri și sprijinindu-se cu gheara stângă pe un sceptru. Deosebirea între reversul kosonilor și cel al denarilor romani constă în faptul că pe monedele de aur dacice, vulturul are capul spre stânga, iar literele și simbolurile de pe denarii romani au fost omise.
Nu există un consens în privința emitentului și a datării acestor monede, dar majoritatea autorilor moderni sunt de acord că au fost produse înspre mijlocul secolului I î.e.n., poate spre anul 30 î.e.n., în Dacia, de către un urmaș al regelui Burebista. Numismații au identificat două serii de monede, cu monogramă și fără, și cercetări metalografice arată că aurul din care s-a produs prima serie este similar cu cel folosit de cetățile pontice pentru producerea staterilor de tip Lysimah în prima jumătate a sec I î.e.n., în timp ce aurul folosit de daci pentru kosonii din a doua serie, cea fără monogramă, este similar cu cel folosit pentru fabricarea brățărilor dacice de aur, și este aur aluvionar din zona Apusenilor.
Brățările de aur dacice au stârnit controverse în contextual vânătorii de comori, dar și a lipsei analogiilor. Un tezaur descoperit ilegal în urmă cu mai mulți ani a stârnit interesul publicului asupra acestei comori, desi mulți au contestat autenticitatea acestor piese. Dar analize metalogracice au demonstrate că aurul din care au fost produse provine din munții Apuseni.
Un subiect mai puțin cunoscut în problema prelucrării metalelor prețioase este reprezentat de meșterii itineranți, meșteșugari care se deplasau în căutarea de comenzi. Un exemplu elocvent este descoperirea recentă a matriței de la Sarmizegetusa, un obiect de bronz folosit pentru prelucrarea bijuteriilor și obiectelor de aur și argint. Matrița de bronz a fost produsă în mediul elenistic, oriental, dovadă o parte din motivele întâlnite pe aceasta (rinoceri, hipopotami, elefanți, lei). De formă octogonală, matrița conține o serie de cartușe diferite în negative, care, prin presarea unei foi de metal prețios neprelucrate, duce la obținerea unei succesiuni de imagini. Astfel, se puteau realiza o serie mare de obiecte, diferite, precum falere, aplici etc, de tip elenistic. Dacă putem presupune că meșteșugarul care a adus matrița provenea din mediul elenistic, nu este obligatoriu ca și metalul în care a lucrat (aur, argint) să-l fi adus din lumea elenistică, ci a folosit ce a putut găsi în Dacia. Așadar, în stabilirea provenienței unui obiect, nu este obligatoriu ca modelul sau tehnica de lucru să indice centrul de producție.


Tezaurul dacic
Regalitatea dacică a cunoscut și apreciat aurul. Invocând existența brățărilor de aur dacice, a producerii kosonilor, dar și a altor artefacte mai timpurii, precum coifurile de parade, este evident că dacii cunoșteau și utilizau aurul. Pentru epoca regilor Burebista și Decebal, se știe că a existat un tezaur regal dacic.

”Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta, Dacia ajunse sub ascultarea romanilor și stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și aur, precum și alte lucruri prețioase, mai ales dintre cele care suportau umezeala, așezase peste ele pietre și îngrămădise pământ, iar după aceea adusese râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, pusese în siguranță, în niște peșteri, veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu acestea, îi măcelări ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său, care cunoștea cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea.”


Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII, 14, 3-5

 

Câteva scene de pe Columna lui Traian au fost puse în legătură cu episodul jefuirii tezaurului regal dacic. Astfel, pe scena CXXX, îl vedem pe împăratul Traian stând pe o platformă, înconjurat de câțiva dintre generalii săi, privind un act de supunere unor nobili daci, îngenuncheați în fața împăratului, dintre care unul iese în evidență. În scena imediat următoare, CXXXI, vedem soldați romani aflați pe o platformă (pod?) de lemn, deasupra unei ape. Aceasta este probabil scena descoperirii tezaurului real, îngropat în râul Sargetia. Pe o altă scenă de pe Columnă, CXXVIII, vedem soldați romani încărcând pe cai poveri cu obiecte prețioase: cupe, vase diferite, tipsii etc.

”…țară pe care cel dintâi a cucerit-o Traian învingând pe Decebal, regele geților, și a adus romanilor cinci milioane de livre de aur și de două ori pe atâtea de argint, afară de cupe și obiecte care depășesc limita oricărui preț, de turme, și de peste cinci sute de mii de bărbați foarte războinici cu arme cu tot, după cum a afirmat Criton, care luase parte la război.”


Ioannes Lydus, Despre magistraturi, II, 28


După un istoric târziu, Ioannes Lydus, care a scris în secolul al VI-lea, cantitatea de aur a fost una foarte mare, 5 milioane de livre de aur și 10 milioane de livre de argint (o livră romană având aproximativ 322 g). Cercetători moderni au considerat că suma este exagerat, și au interpretat cifrele reale ca a 10-a parte din cele menționate de autorii antici. Chiar și așa, cantitatea de aur luată de romani din Dacia rămâne impresionantă. Un calcul al cursului aurului în Roma, după anul 106, a arătat că valoarea acestuia a scăzut de la 1:12 la 1:10 în raport cu argintul, dovedind importanța metalului prețios luat de romani din Dacia pentru economia Imperiului Roman. Se poate compara, spre exemplu, cu următorul pasaj de la mijlocul secolului I e.n.:

”La Roma, vreme îndelungată, aurul nici nu s-a găsit, decât în cantități foarte reduse. Este sigur că atunci când cetatea a fost cucerită de gali [387 î.e.n., ocuparea Romei de galii conduși de Brennus (n. Ș. V)], vrând ei să cumpere pacea, nu au putut strânge mai mult de 1000 de livre.”


Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, XXXIII, 5, 14


Este greșit să presupunem că toată această cantitate de aur a fost rezultatul exploatărilor aluvionare din munții Apuseni. Chiar presupunerea că funcționau mine nu ar putea explica, dacă ar fi adevărată, toată această cantitate. Însă câteva lucruri sunt certe: o parte din tezaurul regal dacic cuprindea aur exploatat din Dacia.

v

Epoca romană
În limba română, se observă păstrarea terminologiei latine privitoare la metal, precum aurum (aur), argentum (argint), aeramen (aramă), ferrum (fier), indicând importanța pe care romanii au dat-o activității de minerit, în Dacia, după cucerirea romană.
Despre activitatea de minerit în epoca romană suntem bine informați la nivel general, grație legilor și textelor antice, precum Pliniu cel Bătrân, iar în cazul zonei Daciei, documentația se bazează pe epigrafie și descoperiri arheologice. Reproducem aici, câteva pasaje din literatura antică.

”În partea noastră de lume, aurul se găsește sub trei form – lăsându-l deoparte pec el indian extras de furnici și pec el scitic, extras de grifoni: sub formă de așchii în râuri, cum ar fi Tago în Hispania, Pad în Italia, Hebru în Tracia, Pactolus în Asia, Gange în India; nu există vreun alt aur mai pur, căci a fost curățat de cursul apei și de frecare.”

Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, XXXIII, 21, 66
Traducere după ediția Ioana Costa, Polirom, București, 2004

 

”O altă modalitate constă în săparea unor puțuri sau căutarea lui în surpăturile munților: să vorbim despre amândouă.
Căutătorii de aur mai întâi de toate îndepărtează segutilum: este numit așa materialul care e un semn al prezenței aurului. Acesta este un strat de nisip, care se spală, iar sedimentele îngăduie această presupunere. Uneori se găsește imediat, chiar la suprafața solului, printr-un noroc rar, cum a fost zăcământul descoperit nu demult în Dalmația, sub domnia lui Nero: acolo se produceau chiar și cincizeci de livre de aur pe zi. Când e găsit tipul acesta, chiar la suprafață, este numit talutium, iar terenul de sub el este aurifer. De altfel, munții Hispaniei, arizi și sterpi, cum nu pot produce nimic altceva, sunt siliți să fie rodnici în acest bun de preț.
Aurul extras din puțuri este numit canalicium, iar alții îi spun canaliense; este prins de pietrișul de marmură, totuși fără să strălucească așa ca atunci când se găsește pe safirul Orientului, pe piatra Tebei și pe alte pietre prețioase, căci este contopit cu bucățele de marmură. Aceste canale ale venelor sunt răspândite prin pereții puțurilor și se ramifică încolo și încoace: de aici se trage și numele acestui tip de aur. Terenul este susținut cu piloni de lemn. Ceea ce se extrage este bătut, spălat, ars, pisat. Pulberea obținută prin măcinare e numită scudes; argintul care iese din cuptor – ”sudoare”. Ce se aruncă din vatră se numește, la toate metalele, scoria; în cazul aurului, acestea se bat și se topesc din nou. Creuzetele se fac din tasconium, un lut alb asemănător argilei; nimic altceva nu poate îndura focul ațâțat și materialul incandescent.”


Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, XXXIII, 21, 66-69
Traducere după ediția Ioana Costa, Polirom, București, 2004

Nu există dovezi că toate cele trei metode prezentate de Pliniu au fost utilizate la Alburnus Maior în Antichitate. Până acum, sigură este doar utilizarea galeriilor. Trebuie avut în vedere și faptul că exploatările aurifere se adaptau condițiilor geografice specifice.

”Cea de-a treia modalitate pare să întreacă munca Giganților. Se scobesc munții, cu galerii întinse pe mari distanțe, la lumina opaițelor; acestea servesc de altfel și ca măsură a timpului de lucru, căci multe luni la rând lucrătorii nu văd lumina zilei. Minele de felul acesta sunt numite arrugiae. Se întâmplă să se deschidă pe neașteptate crăpături și îi strives pe lucrători, astfel încât pare o mai mica temeritate să cauți perle și purpură în adâncurile mării. Până într-atât am făcut pământurile de primejdioase! De aceea se mai și lasă arcade dese, care să susțină munții.
În amândouă tipurile de mine se găsesc blocuri de piatră, care se frâng cu foc și oțet, dar – cum procedeele acestea fac galeriile înecăcioase de vapori și de fum – mai adesea lucrătorii prefer să spargă blocurile de piatră cu ciocane uriașe (fractaria) de fier, grele de câte 150 de livre. Scot apoi în spinare bucățile de stâncă, zi și noapte, trecându-și-le de la unul la altul, în întuneric; doar cei de pe urmă văd lumina. Dacă blocul de piatră pare mai mare, lucrătorul îi urmează marginea și îl ocolește. Și încă se socotește că săpătul în piatră este mai ușor; căci există un soi de pământ, un fel de argilă amestecată cu pietriș – pe care o numesc gangadia – aproape de nepătruns. Se năpustesc asupra ei cu cuie de fier și cu aceleași ciocane despre care am vorbit mai înainte și se consider că nu există nimic altceva mai dur, de nu cumva cea mai dură între toate este foamea de aur. Prăbușirea este vestită cu un semn pe care îl înțelege numai cel ce veghează în vârful muntelui. Acesta, prin glas și prin gesture, poruncește să fie chemați lucrătorii și coboară și el. Muntele, frânt, se prăbușește până departe, cu un huruit pe care mintea omenească nu-l poate închipui și cu un suflu deopotrivă de incredibil. Învingătorii privesc dezastrul naturii. Cu toate acestea, aurul încă nu există cu adevărat – și nici ei nu știau, câtă vreme săpau, dacă era acolo; în primejdii și cheltuieli atât de mari, le-a fost îndeajuns să spere că vor dobândi ce doresc. Mai este apoi o muncă la fel de grea și care cere cheltuieli încă și mai mari: ca să spele aceste dărâmături, au abătut cursuri de apă din vârful muntelui, cel mai adesea pe o distanță de o sută de mii de pași; au numit aceste canale corrugi, de la conriuatio (”confluența canalelor”), cred. Și aici sunt însă mii de munci: înclinația trebuie să fie abruptă, pentru ca apa mai degrabă să se prăvălească decât să curgă; de aceea este condusă din zonele cele mai înalte. Trecătorile și văile sunt legate între ele prin canale construite. În alte locuri se străpung stânci inaccesibile, silindu-le să facă loc unor bârne găurite. Cel care taie în stâncă stă suspendat în frânghii astfel încât, pentru cine privește de departe, pare mai degrabă vreun soi de pasăre decât de animal sălbatic. Stand suspendați așa cea mai mare parte a timpului, ei determină nivelul apei și traseul pe care aceasta îl parcurge: acolo unde omul nu găsește loc să-și pună piciorul, face râurile să treacă. Spălarea nu este bună dacă râul, în curgerea lui, poartă mâl; felul acesta de pământ este numit urium. La capătul căderii de apă, în vârful muntelui, se scobesc bazine cu o lățime de 200 de picioare și cu o adâncime de 10 picioare. În fiecare dintre ele se lasă cinci canale de scurgere, cam de trei picioare pătrate, iar, o data umplut bazinul, se scot opritorile și torentul țâșnește cu o asemenea putere încât trage cu el stânci.”


Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, XXXIII, 21, 70-
Traducere după ediția Ioana Costa, Polirom, București, 2004

 


Mineritul din zona munților Apuseni se afla, administrativ, sub controlul fiscului imperial, sub conducerea unui procurator aurariarum. Până acum cunoaștem numele a 8 demnitari, cel mai timpuriu Marcus Ulpius Hermias, libert al lui Traian, purtând praenomen-ul și nomen-ul imperial (și implicit, că și-a exercitat mandatul în timpul acestui împărat). Restul, M. Iulius Apollinars, Papirius Rufus, Ulpius? Maximus, L. Marcius Macer, Aelius Sostratus, A. Senecius Vocontianus și C. Aurelius Salvianus, sunt de rang ecvestru, iar activitatea acestora poate fi urmărită cronologic până spre domnia lui Heliogabal sau Severus Alexander. Este posibil ca procurator aurarium să fi fost subordonat procuratorului financiar al provinciei Dacia.

Sub ordinele acestui procurator aurarium se aflau mai mulți funcționari, cu sarcini diverse (tabularii și adiutores tabularii, dispensatores, bineînțeles scribaea commentariis).
Activitatea timpurie a lui Marcus Ulpius Hermias arată că încă din anul 106, romanii au fost interesați de exploatarea auriferă din munții Apuseni. Probabil că imediat după cucerire și începerea colonizării au fost aduși în Dacia mineri dalmați, specializați în exploatarea aurului. Pirustae, baridustae, maniates și sardeates sunt atestați epigrafic în zona Alburnus Maior. În total, peste 100 de nume ilire sunt atestate în Dacia. Deși nu toate personajele pot fi legate direct de activitate mineră, numărul ilirilor din Dacia este important și indică o acțiune de colonizare sistematică. Probabil nu toți au continuat activitatea mineră a strămoșilor lor, în unele cazuri având iliri care activează și în alte domenii de activitate. Chiar Marcus Ulpius Hermias a murit în Dacia, după cum arată inscripția sa funerară (IDR, III, 3, 366), arătând că exploatarea auriferă a lăsat o urmă importantă inclusiv din punct de vedere etnic, mulți dintre coloniștii aduși aici rămânând în Dacia.

Zona Alburnus Maior (Roșia Montană) - Ampelum (Zlatna) era principalul centru de extragere. Despre acest oraș, istoricul Vasile Pârvan folosea sintagma „Alburnus Maior, oraş californian de civilizaţie internaţională” în anul 1926. Întrega zonă era prosperă. La Alba Iulia, au funcționat două centre urbane, municipium Aurelium Apulense, ridicată la rangul de colonia în timpul lui Commodus și respectiv colonia Aurelia Apulensis Chrysopolis (IDR, III, 5, 432). În limba greacă, chrysos înseamnă aur, iar polis oraș, iar numele este elocvent.
Exploatarea se făcea prin galerii și puțuri (cuniculi et putei), unele fiind conservate până în ziua de astăzi. Grație descoperirii tăblițelor cerate de la Alburnus Maior, cunoaștem multe aspecte ale vieții și activității în exploatările minere. Nu toate informațiile pot fi legate de activitatea de minerit. IDR I,41, este un contract între un om liber care își închiriază munca unui aurarius (numit și conductor, arendaș). Memmius, fiul lui Asclepius, se angaja să lucreze în minele de aur ale lui Aurelius Adiutor începând din iunie până la idele lunii lui noiembrie ”pentru denari 70 și alimente (?)”. Munca ”trebuia să fie prestată vârtos și cu putere arendașului”, dacă Memmius dorea să se retragă atunci ”va fi obligat să dea pentru fiecare zi câte cinci sesterți (numărați) opt ași (?)”.
Nu avem indicii că s-ar fi folosit damnati ad metalla, condamnați la muncă silnică în mine. Poate condițiile de muncă nu erau tot atât de dure ca cele din minele din Spania, unde se utilizau și copii, dar munca în minele de aur trebuie să fi rămas foarte grea. Din IDR 1, 41, contractul de muncă între Memmius al lui Asclepius și Aurelius Adiutor, aflăm că ”dacă apa (inundarea) va împiedica (desfășurarea muncii), (totul) va trebui să fie calculat proporțional”. O tăbliță vorbește despre dizolvarea unei asociații de înmormântare (IDR I, 31).
Contracte de împrumut sunt mai numeroase (IDR I, 32, 33, 34, 35) și atestă o activitate economică dinamică, monetară și complexă. Tăblița cerată IDR I, 44, este un contract pentru înființarea unei cautio societatis, pe care o putem înțelege ca o asociație cămătărească, sau în sens modern, bancară. Cassius Frontinus și Iulius Alexander, doi cetățeni romani, contribuie pentru înființarea acestei ”societăți”, al doilea punând 500 de denari. Interesant este că sclavul Secundinus, care era propietatea lui Cassius Frontinus și juca rolul de actor, administrator de avere, pentru stăpânul său, contribuie și el cu 267 denari în nume personal, nu împuternicit al stăpânului! Vânzarea unei sclave este subiectul unui contract (IDR I, 37) între Maximus al lui Bato și Dasius al lui Verzo Pirustul (a se remarca numele ilire), însă nu există nicio dovadă care să ateste că respectiva sclavă era folosită pentru munca în mină. Tot un contract de vânzare (din anul 160) a unui sclav, cu numele Apalaustus, care era ”trecut în chitanță pentru două uncii (cu prețul) denari 600”. Cele două uncii ar putea fi aur, dar echivalența 600 denari = 2 uncii este ciudată. Suma de 600 de denari valora, în monede de aur, la cursul de schimb 25:1, 24 de aurei. În timpul lui Marcus Aurelius, un aureus era bătut ca a 45-a parte dintr-o livră, în timp ce o uncie era a 12-a parte dintr-o livră. Rezultă că suma de 600 de denari nu poate fi echivalată cu 24 de aurei sau aproape jumătate de livră, în condițiile în care două uncii ar valora puțin peste 8 aurei. O situație similară se întâlnește într-un alt contract, IDR I, 38, unde avem (tot pentru anul 160), ”pentru două uncii cu (prețul) denari 420”!
Prelucrarea metalului prețios este atestată în Dacia, dar încă nu se pot face conexiuni între exploatarea aurului în zona Munților Apuseni sau a aurului aluvionar și atelierele de prelucrare a bijuteriilor, descoperite în Dacia. Probabil că meșteșugarii foloseau aur din diverse surse, după posibilități și necesități.

În mod cert, după cucerirea Daciei, sub administrația romană, prin aducerea coloniștilor mineri din alte zone ale Imperiului cum ar fi Dalmația s-au perfecționat metodele de exploatare și de preparare a minereurilor aurifere, iar activitatea minieră a cunoscut o amploare fără precedent până atunci. Romanii au fost cei care au deschis practic, printr-un impresionant sistem de galerii săpate în stânca muntelui în cei 166 de ani de administrare, aproape toate zăcămintele de aur cunoscute și exploatate cu intermitență de-a lungul timpului de atunci și până în zilele noastre în Apuseni, Banat și chiar Maramureș. Celebre în Apuseni au fost cele de la Roșia Montană, Bucium, Zlatna, Almaș, Stănija, Ruda-Musariu și Caraci.

Săpate cu ”dalta și ciocanul”, galeriile romane, doar în Masivul Cârnic de la Roșia Montană, se întind pe mai mulți kilometri și se dezvoltă pe 7 niveluri. Într-o lucrare publicată recent de prof. univ. ing. Dumitru Fodor și dr. ing. Ioan Călin Vedinaș, producția de aur în perioada romană ar fi fost de ”aproximativ 3000 kg de aur curat pe an și argint aproape dublu” și estimează că în cei 166 de ani de administrație ”romanii au scos din Dacia o cantitate de 500 de tone de aur și 950 tone de argint”.