“Marile migraţii” şi destructurarea mineritului aurifer din Munţii Apuseni

Administraţia şi legiunile romane părăsesc Dacia şi se retrag la sud de Dunăre între anii 271 şi 275 al erei creştine. După epoca lui Gallienus și Aurelian și retragerea administrației romane, exploatarea aurului din Munții Apuseni a suferit un mare regres, în condițiile dispariției sistemului centralizat de exploatare. În același timp, este greu de presupus că toți minerii din zona Apusenilor și-au încetat activitatea și au abandonat definitiv exploatările. Dar care era contextul?

Un complex ansamblu de factori de natură economică, demografică şi socio-politică, alimentaţi probabil şi de răcirea accentuată a climei la nivel global, manifestă încă din prima jumătate a mileniului I după Cristos, au avut ca efect dislocarea unor importante mase de populaţii din zonele nordice ale continentului European şi din Siberia către regiunile sudice şi către bazinul Mediteranean. Aşa va intra în istorie sub numele de Epoca Marilor Migraţii  perioada cuprinsă între secolele al IV-lea şi al VII-lea după Cristos. Pe de o parte, cele mai importante triburi germanice (goţii, gepizii, alamanii, francii, saxonii, anglii sau longobarzii), care anterior ocupau ţinuturi întinse din Scandinavia şi Europa Centrală încep să se deplaseze spre sud şi sud est şi trec dincolo de graniţele Imperiului Roman. Din Extremul Orient, din zona stepelor asiatice şi nordul siberian, aceleaşi schimbări climatice au împins spre bazinul Mării Caspice şi nordul Mării Negre, triburile asiatice ale hunilor, avarilor, slavilor şi bulgarilor care au pătruns în Europa în valuri succesive, de-alungul întregii epoci a marii migraţii a popoarelor. Încă din secolele III-IV, vizigoţii (o ramură a goţilor) pătrund în Transilvania apoi trec Carpaţii şi se stabilesc în Moldova şi Câmpia Română. De aici, aceste triburi germanice războinice vor domina politic populaţiile autohtone, pe dacii liberi, pe carpi, pe sarmaţi sau triburile slave din nord-est şi tot de aici vor face dese incursiuni în interiorul Imperiului Roman la sud de Dunăre.

Acest proces complex, derulat într-un larg interval de timp şi pe un spaţiu imens, aici în aria carpatică a avut ca efect o sensibilă creştere demografică şi va conduce la o uniformizare culturală definită de arheologi cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, un interesant melanj în care alături de elementele de certă influenţă autohtonă (dacică – inclusiv a dacilor romanizaţi) şi gotică, apar şi elemente de influenţă sarmatică şi slavă. Dintre popoarele migratoare venite din extremul orient în această frământată epocă a migraţiilor, niciunul nu a provocat distrugeri mai mari decât hunii. Populaţie structurată în zona Munţilor Altai din nordul Chinei, hunii vor bate la porţile Europei prin anul 375 al erei creştine. Călăreţi de excepţie, arcaşi iscusiţi, primitivi şi plini de cruzime în luptă, Hunii erau extrem de mobili, iar în drumul lor spre Europa, aveau să terorizeze şi să supună toate popoarele întâlnite. După ce îi vor fi înfrânt pe alani, populaţie de origine iraniană, la est de Nistru hunii îi vor spulbera pe ostrogoţii (greuthungii sau goţii de răsărit) conduşi de Hermanaric şi de succesorul acestuia, Withimer. La vest de Nistru se vor confrunta cu vizigoţii (sau goţii de vest) care sub comanda lui Atanaric se vor retrage spre sudul Moldovei, probabil în zona Buzăului, de unde sunt împinşi dincolo de Dunăre, în Dobrogea şi Preninsula Balcanică. Probabil din această perioadă istorică, dacă nu un pic mai târziu, provine şi vestitul  Tezaur de la Pietroasele cunoscut și sub numele de  “Cloşca cu puii de aur”  ascuns din faţa năvălitorilor sub o lespede de gresie în cariera Urgoaia de la poalele Muntelui Istriţa. Din acest moment hunii vor ocupa întregul ţinut de la nordul Dunării inclusiv câmpia Panonică unde îşi vor stabilii cartierul general. De aici, sub conducerea lui Atila ei vor face dese incursiuni de jaf în Peninsula Balcanică şi Imperiul Bizantin care va ajunge să le plătească chiar şi tribut. Atila aflat în fruntea hoardelor de huni, cărora li se alăturaseră vasalii acestora gepizii şi goţii, în anul 451 porneşte o mare expediţie, prin Galia şi Italia, împotriva Romei, “cetatea eternă”.  Aceasta va fi şi ultima căci, cu sprijinul unor contingente de vizigoţi, franci şi burgunzi, romanii, sub conducerea generalului Aetius, îi vor înfrânge pe huni în bătălia de la Mauriacus, lângă actualul oraş Troyes.

La scurt timp după întoarcerea hunilor în Panonia, în anul 453 Atila moare pe neaşteptate, iar pe fondul luptelor pentru succesiune dintre fii săi, neamurile germanice aflate până atunci sub stăpânirea hunilor se răscoală. Imensul imperiu se destramă, gepizii, neam de origine germanică, foştii lor vasali ajung stăpânii Daciei, iar hunii se împrăştie şi dispar din istorie după anul 469 al erei creştine, la fel de repede cum au apărut. Câteva grupuri restrânse s-ar fi aşezat, se pare undeva în vestul Olteniei, în Bulgaria şi Dobrogea de Sud. Cei mai mulţi se vor retrage însă în zona Donului şi Niprului.

După destrămarea confederaţiei hunice, gepizii sub conducerea lui Ardaric vor primii statutul de federaţi sau aliaţi ai Imperiului Roman de Răsărit şi vor întemeia în anul 475 după Cristos, cu acceptul imperiului primul regat gepid. Din bazinul Tisei regatul îşi va extinde autoritatea asupra populaţiilor autohtone romanizate din Panonia până în Banat, iar în zona părţii centrale a Daciei post romane până la Olt şi Carpaţii Răsăriteni.

Din această perioadă s-au păstrat până la noi o serie de aşezări cu locuinţe de suprafaţă, înconjurate de bordeie precum şi necropole de înhumaţie. Celebre au devenit, prin bogatul inventar de obiecte de podoabă din aur, cele două morminte princiare descoperite la Apahida, lângă Cluj  (primul în 1889 şi al doilea în 1968).

După aproape un secol de relativă linişte, începând cu anul 567 regatul gepizilor începe să se destrame sub atacurile avarilor (populaţie de origine asiatică) coalizaţi cu longobarzii (de departe cel mai războinic trib germanic). Din acest moment, prezenţa gepizilor, în mijlocul populaţiei majoritar daco-romane din fosta provincie romană mai poate fi documentată arheologic, îndeosebi în Crişana şi Transilvania, până în jurul anului 675 ce coincide cu apariţia celui de al doilea “Kaganat” (stat) avar şi aşezarea bulgarilor în Peninsula Balcanică.

Dar cine erau avarii?... Despre acest misterios popor cronicile europene spun că erau oameni înalţi de statură în total contrast cu celelalte populaţii asiatice. În unele scrieri chinezeşti se vorbeşte de populaţia Yüe-tschi sau Cücen din care se trageau avarii, ca o ramură a unui popor vorbitor, al unui idion indoeuropean. Să fie vorba de urmaşii unor triburi care au părăsit continentul european şi au “roit” în Asia prin mileniul al III-lea î.H., populaţii cunoscute sub numele de toch-arieni?  Un lucru este cert, după anul 557, izgoniţi din Asia Centrală de triburile turcice, pe aceleaşi “cărări” bătătorite de predecesorii lor hunii, avarii se vor îndrepta spre Europa, sub comanda Kaganului (hanului) Bayan. După ce vor învinge în est triburile slave ale anţilor (popor slav) dintre Bug şi Nistru, ajunşi la Dunăre prin anul 567, avarii aliaţi cu longobarzii vor distruge regatul gepizilor şi se vor stabilii, în bazinul Panonic. Începând cu anul 568, după mutarea longobarzilor în Câmpia Padului din penisula Italică, avarii vor supune atât populaţiile autohtone majoritare daco-romane, din fosta provincie Dacia, obligându-le să plătească tribut, cât şi triburile slavilor şi sclavinilor (populaţii localizate de unii autori undeva în estul Munteniei), din ce în ce mai numeroase şi mai agresive care vor trece Dunărea în Imperiul roman. În acest context la finalul celor patru ani de jafuri provocate de cei peste o sută de mii de sclavini şi slavi în Iliria, împăratul Tiberiu al II-lea (578 – 582) va cere ajutorul avarilor, care însă, după ce vor învinge armata lui Dauritas, se pare undeva în Oltenia, vor cuceri în anul 582 cetatea Sirmium (astăzi Sremska Mitrovica) unde Marele han Baian îşi va muta reşedinţa. Doi ani mai târziu sclavinii în frunte cu Ardagast pătrund masiv în Tracia pe care o pustiesc până la Adrianopiol. În anul 588, sclavinii ajung până la Salonic. Avarii pătrund în Moesia şi atacă cetatea Tomisului. Împăratul Phocas (602 - 610) încheie în 604 o pace cu aceştia acceptând să plătească tribut. Începând cu acelaşi an, mai ales după moartea căpeteniei avare, “Kaganatul” avar intră în declin, proces accentuat şi de pierderea unor teritorii şi de apariţia în anul 623, în zona Cehiei de astăzi, a primului stat slav condus de Samo.

Relaţiile cu restul comunităţiilor nu se vor deteriora dramatic, iar ca dovadă în anul 628 avarii vor participa alături de slavi la asediul Constantinopolului. Din această perioadă istorică provine şi Tezaurul de la Sânnicolau Mare, descoperit pe la finele secolului al XVIII-lea, compus din vase de aur. Se presupune că ar fi aparţinut avarilor. Astăzi se păstrează la Viena.

Între anii 790 şi 796, armata francilor, condusă de Carol cel Mare, îi înfrânge definitiv pe avari. Şi chiar dacă aceştia acceptă creştinismul după ritualul latin, imperiul nu mai poate fi salvat. Ultima lovitură vine însă, în 803, din partea bulgarilor sud-dunăreni, popor necreştinat care, sub conducerea Hanului Krum, înfrânge definitiv armata avarilor şi ocupă regiunile sudice ale fostului kaganat, în special sudul Transilvaniei, regiune renumită pentru minele de aur şi de sare, dar şi teritoriul Voivodinei din Serbia de astăzi.

Pe tot parcursul acestei “epoci a marilor migraţii”, aproape toate popoarele nomade care, fascinate de “miracolul roman”, au tranzitat Carpaţii ori s-au stabilit temporar pe teritoriul actual al României, au interacţionat într-un fel sau altul cu populaţiile autohtone sedentare de agricultori, crescători de vite sau meşteşugari, păstrătoare a unor valori culturale străvechi net superioare celor nou veniţi. Multe seminţii au dispărut, fără să lase urme, în codrii întunecoşi ce acopereau ca un veşmânt Munţii Daciei. Unele şi-au îngropat aici căpeteniile căzute în luptă şi tezaurele. Altele, cum este şi cazul slavilor au convieţuit câteva generaţii cu autohtonii şi au sfârşit prin a fi asimilate aproape total la nord de Dunăre şi parţial la sud.

Prezenţa slavă, poate cea mai pregnantă şi îndelungată, este atestată arheologic încă din secolele V-VII în cadrul culturilor Ipoteşti-Ciurelu-Cândeşti de la sud de Carpaţi sau Costişa-Botoşana-Hanska în est. Prima pătrundere masivă a slavilor la sud de Dunăre a fost favorizată de invazia unei părţi a bulgarilor de pe Volga, a protobulgarilor în anii 680-681.

Merită menţionat faptul că, între secolele VIII – X în spaţiul balcano-dunărean, care includea nordul Bulgariei, Dobrogea, teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre, sudul şi centrul Moldovei, s-a dezvoltat Cultura Dridu, caracteristică pentru o populaţie sedentară, preponderent agricolă, rezultată probabil din îmbinarea elementelor tradiţionale ale autohtonilor geto-daci (inclusiv ale dacilor romanizaţi) cu cele ale slavilor. În această perioadă istorică  odată cu desăvârşirea procesului de etnogeneză a poporului român, aici în Carpaţi apar şi germenii primelor formaţiuni statale de tip feudal, precursoare ale “ţărilor”, ”cnezatelor” şi “voievodatelor” de mai târziu.

Acest proces a fost întrerupt de invazia ultimilor popoare barbare, tot turanice ca şi avarii , care s-au instalat la nord de Dunăre. Este vorba de unguri (maghiari), pecenegi, uzi şi cumani. Cei care i-au împins practic spre Europa pe unguri, din stepele din nordul Mării Negre, către sfârşitul secolului al IX-lea au fost pecenegii. După ce străbat teritoriile de la nord de Carpaţi, pe Valea Tisei, ungurii se vor stabilii în Câmpia Panoniei acolo unde, după cum menţionează unele cronici, au întâlnit vorbitori de limba latină (protoromână) “pastores romanorum”. Populaţie războinică, buni călăreţi şi arcaşi iscusiţi, timp de câteva decenii ungurii sau maghiarii (cum îşi spuneau ei înşişi) vor efectua atacuri devastatoare asupra unor întinse teritorii din Germania şi Franţa zilelor noastre. Jafurile se vor opri abia în anul 955 când Otto I cel Mare, viitorul împărat al germanilor îi va înfrânge în bătălia de la Lechfeld pe maghiarii conduşi de Bulciu un urmaş al legendarului Arpad, cel care i-ar fi împins spre apus. Între 971 şi 997 Principele Geza, va crea premisele creştinării triburilor nomade şi întemeierii primului stat maghiar care va fi fondat însă de fiul acestuia Ştefan I (997 – 1038).

Fondarea regatului Ungar va marca și începutul convertirii triburilor maghiare la catolicism. În acest fel, Ștefan I al Ungariei va integra noua entitate statală în sistemul feudal care începea să se structureze în centrul și vestul Europei. Sub influența Bisericii Catolice, Ștefan I își va creștina supușii și va începe o intensă campanie de colonizare a Regatului cu germani: negustori, cavaleri, meșteșugari, agricultori și mineri. 

v

Revigorarea activităţii miniere şi de extracţie a aurului după anul 1000 după Cristos

Exploatarea metalelor preţioase (aur, argint) a cunoscut în Transilvania o dezvoltare apreciabilă. Relativa stabilitate a populaţiei şi perioada de linişte din ultimele secole ale mileniului I şi din secolele de la începutul mileniului următor au creat condiţii favorabile exploatării metalelor nobile.

După cucerirea Transilvaniei de către Regatul maghiar, în scopul valorificării mai intense a bogăţiilor miniere şi a realizării unor venituri importante, în zonele miniere, cu precădere în Maramureş au fost: colonizaţi, printre alţii, mineri germani pentru exploatarea minereurilor aurifere şi argentifere. La venire, oaspeţii primeau din partea regalităţii anumite privilegii economice, politice şi religioase. Pe baza acestor privilegii, ei au putut dezvolta o activitate economică mai susţinută în raport cu ceilalţi locuitori, lipsiţi de altfel de privilegii.

Exploatarea minieră de la Baia Sprie  începuse cu mult înainte de momentul sosirii colonilor saşi, chemaţi de regele Geza II, pe la anul 1141. Unii dintre istoricii unguri afirmă chiar că în momentul stabilirii lor în bazinul Tisei sub Arpad, regiunea aceasta era ocupată de un trib de cazari, cărora minele acestea le erau cunoscute. Notarul regelui Bela al III-lea şi cronicile din secolele XIII-XIV, referindu-se la secolul al X-lea, vorbesc de bogăţiile acestei provincii, udate de ape din nisipul cărora se culegea mult aur. Dovada îndeletnicirilor de extracţie şi prelucrare a aurului şi argintului este atestată deci, înainte de secolul al XI-lea. Din nefericire, liniştea şi pacea acestor meleaguri avea să fie din nou, dramatic tulburată în anul 1241 de “Marea invazie tătară” (sau mongolă) descrisă de cronicile vremii drept una dintre cele mai brutale şi devastatoare pe care le-a cunoscut de-a lungul istoriei sale continentul european. Pe la 1271 un document relatează că biserica catolică, prin intermediul episcopiei de Alba Iulia, avea privilegiul de a încasa impozitele pentru minerit.

Din nefericire, liniștea și pacea acestor meleaguri avea să fie din nou tulburată în anul 1241 de ”Marea invazie tătară” (sau mongolă), descrisă de cronicile vremii drept una dintre cele mai brutale și devastatoare pe care le-a cunoscut continentul european de-a lungul istorie sale. Plecați din același inepuizabil spațiu asiatic al Mongoliei, sub conducerea lui Ghinghis Han, mongolii aveau să controleze la moartea acestuia (1227) unul dintre cele mai mari imperii ale lumii, întâns din centrul Asiei până la Marea Neagră și gurile Dunării. Sub conducerea lui Ogodai, care i-a urmat la cârma Imperiului, în 1241, în timp ce principala coloană pătrundea în Ungaria și ținuturile învecinate, alte două armate pustiau Transilvania, Moldova și Țara Românească. Pe 31 martie 1241, tătarii sub conducerea lui Cadan și Buri trec Carpații pe la Vatra Dornei și pustiesc Rodna, așezare mineră locuită de coloniști sași aduși de maghiari. Populația va fi măcelărită, iar localitățile Bistrița, Dej, Cluj, Zalău și Oradea vor fi pustiite. O altă hoardă tătărască, în frunte cu Bochetor, pârjolește sudul Moldovei și estul Munteniei și pătrunde în Ardeal, prin pasul Oituz, cucerind Brașovul. Au urmat Sibiu și Sebeș, după care bochetor își va uni forțele cu Budjek, care prădase Muntenia. După decembrie 1241, tătarii se vor retrage spre est. Incursiunile lor vor continua și în următoarele două secole, dar niciuna nu va mai avea forța celei din 1241, care a oprit, practic, expansiunea Regatului Maghiar spre est.

v

La 14 iunie 1325, meşterii mineri ai minelor de aur de pe râul Arieş, în numele tuturor oaspeţilor oraşului Baia de Arieş (Ovounberg), solicită regelui privilegiile „de care s-au bucurat şi meşterii sau muncitorii de la celelalte mine de aur regeşti”. La cererea zişilor mineri sau meşteri ai pomenitei mine de aur, regele a îngăduit acestor „oaspeţi ai numitului oraş şi urmaşilor lor, să stăruiască pe veci în aceleaşi libertăţi de care se bucură şi meşterii sau minerii celorlalte mine de aur... şi de asemenea să fie datori a plăți maiestăţii regeşti darea, adică a opta parte din câștigul (scos) din zisa mină regească, aşa cum dau şi plătesc meşterii sau minerii celorlalte mine de aur”.  Johannes Fridwaldszki arată în lucrarea sa că în 1325 exista la Baia de Arieş un așezământ metalifer care cuprindea 36 de cuptoare de topit minereul, dintre care unele erau amplasate în Valea Ciorii.

La începutul secolului al XIV-lea erau în exploatare minele de la Băiuţ, Cavnic şi Baia Sprie, din regiunea Baia Mare, iar mai târziu cele din Apuseni de la Abrud şi Baia de Criş, dar şi Păuliş în Banat.

Până la reforma din 1327, proprietarii minelor aurifere sau argentifere erau obligaţi să predea statului a opta parte din argintul extras, ceea ce constituia aşa-numita  urbură  (dijma produselor miniere percepută de colectorii regelui denumiţi comites urburarum).  Partea rămasă putea fi vândută în locuri anumite, la cursul obligatoriu stabilit de fisc. Descoperirea de zăcăminte noi şi deschiderea altor mine atrăgeau după sine luarea, prin schimb, în proprietate regească a pământului pe care se afla mina. Din această cauză, nobilii nu erau interesaţi să execute lucrările de prospectare şi să deschidă mine noi nici chiar pe domeniul lor.

În 1327, Carol Robert elaborează un nou așezământ minier, prin care hotărăşte ca terenurile pe care se descopereau metale preţioase să rămână în continuare în posesiunea vechilor lor proprietari, cu condiţia ca 2/3 din urbură să fie vărsată tezauriatului regesc; restul rămânea la dispoziţia proprietarului. „Am hotărât cu milostivire -  se arată în document  - să statornicim pe veci că dacă s-ar afla mine de aur sau de argint pe pământurile şi moşiile oricărora, fie ei prelaţi, biserici, ale mănăstirilor sau de mir, ori nobili, numai spre a nu mai tăgădui aceştia că sunt (mine) spre a nu refuza să le sape, să se bucure şi să se folosească în veci de stăpânirea neclintită a pământurilor lor în care s-ar găsi mine de aur şi de argint. Ba chiar să aibă pe veci <dreptul> de a lua pe de-a întregul a treia parte a veniturilor regeşti din minele de aur şi argint găsite pe pământurile lor după datina obişnuită a veniturilor minerilor”. Ca urmare a acestei măsuri de cointeresare a nobililor, exploatarea minieră din Transilvania a cunoscut o reală reviorare. Stăpânii de moşii au iniţiat o adevărată campanie de explorare a bogăţiilor subsolului.

Uneori anumiţi nobili erau scutiţi chiar şi de drepturile ce se cuveneau tezaurariatului regal. Carol Robert scutea la 1338 pentru dreaptă şi credincioasă slujbă pe magistrii Toma, Ştefan, Desideriu şi Lochanch „ca oriunde şi pe oricare din moşiile lor ar putea afla sau găsi zăcăminte de aur şi argint  (minera metallorum auri et argenti),  să aibă de acum înainte, din învoirea şi îngăduinţa noastră, slobodă voie a le săpa şi a le pune în lucru, fiind datori atât ei cât şi moştenitorii lor, să ne dea în fiecare an urbura ce trebuie să ni se dea potrivit obiceiului, din acele <zăcăminte>, ca nişte comiţi, pe viaţă, ai acelor dijme ale noastre”.

În legătură cu  tehnica minieră  date deosebit de preţioase ne procură un document din 20 septembrie 1347, emis de cancelaria regală pentru minerii din oraşul Baia Mare  (Rivulus Dominarum)  şi Baia Săsar (Zazar Bánya). Întărindu-li-se privilegiile, actul ne arată că minele de aici se exploatau prin sistemul galeriilor. Acordându-se învoiri să folosească lemnul pădurilor şi piatră de var existente în afara hotarelor proprietăţilor lor, pe moşiile regeşti, documentul specifică utilizarea acestor lemne la construirea aşa-numitelor stolne  (stolonum),  care sunt întăriturile respective ale galeriilor principale din mină, şi a hrubelor  (fovearum),  galerii secundare care duceau la abataje. Se prevăd apoi dispoziţii de ordin administrativ deosebit de valoroase. Obştea lucrătorilor împreună cu judele şi juraţii ei urmau să aleagă pe timp de un an un ,,magistru priceput al muntelui”, care să cerceteze şi să judece toate pricinile ivite în legătură cu lucrările miniere. Împreună cu orăşenii şi cu conducerea lor (judele şi juraţii), magistrul alegea pe supraveghetorii de mină (scansores,  în germană steiger), care să cerceteze toate hrubele şi lucrările de mină şi să se îngrijească, totodată, de perceperea  urburei  (venitul regelui). În cazul în care aceşti supraveghetori de mină nu şi-ar fi îndeplinit cu conştiinciozitate datoriile lor, ei puteau fi schimbaţi cu alţii. Judele, juraţii şi obştea urmau să aleagă, fără a călca dreptul comitelui cămărilor regeşti, un cercetător al aurului (auritadorum,  adică probist mai târziu) chibzuit şi priceput. Documentul prevede ca după îndeplinirea urburei, urburarii să lase în pace pe cei ce lucrează în mină, să nu le ia din partea de minereu ce li se cuvine; dacă însă aceşti mineri sau cei ce fac lucrări în mine şi-ar însuşi din urbură sau ar încerca să ascundă aur, atunci să fie aspru pedepsiţi. Pedeapsă aspră se prevede şi pentru urburarul care silniceşte pe miner împotriva legii, ascunde minereurile sau metalele descoperite în scopul însuşirii lor sau împiedică lucrarea minelor în paguba venitului regal. Iată dar, cum acest așezământ regal ne dă imaginea unora dintre aspectele tehnice şi organizatorice mai importante în legătură cu exploatările aurifere din regiunea Baia Mare. Organizarea temeinică a acestor exploatări, cu o justiţie aparte, cu hotare miniere bine determinate, cu un aparat administrativ bine pus la punct şi specializat, precum şi faptul că în 1347 rezervele de lemn pe proprietăţile oraşului erau deja epuizate, pot constitui preţioase indicii în ce priveşte vechimea mai mare a mineritului în această regiune, coborând în secolul al XlII-lea.

Unul dintre centrele aurifere mai bine cunoscute, datorită unor registre-inventare păstrate şi a cercetărilor arheologice întreprinse, în care activitatea de extracţie este Baia Mare. Privilegiile dobândite în anii 1347, 1376 şi 1391 au contribuit, în bună măsură, la sporirea producţiei, a importanţei oraşului, la consolidarea lui. Minele cele mai importante de pe teritoriul oraşului erau cele de la Băiţa, situate la vest de Baia Mare, cele din Dealul Crucii, situate în imediata apropiere a oraşului, precum şi minele de lângă Baia Sprie; toate aparţineau cămării.

În secolul al XV-lea exploatarea  metalelor preţioase (aurul, argintul), sub cele două forme deja cunoscute: din filon şi prin spălarea nisipurilor aurifere ale văilor a cunoscut o mare dezvoltare. Pe lângă exploatarea minereurilor de aur şi argint în locurile şi centrele deja cunoscute, se deschid acum şi noi guri de mină, se introduc procedee şi mijloace mai perfecţionate decât în etapa precedentă. O deosebită activitate in această privinţă s-a desfăşurat în centrele din Munţii Apuseni şi în regiunea Baia Mare. La 1411, localităţile Baia Mare şi Baia Sprie au fost cedate despotului sârb Gheorghe Brancovic.

Un anonim ungur, bun cunoscă­tor al Moldovei, semnala în regiunea Sucevei munţi bogaţi în mine de aur şi de argint. Pentru obţinerea aurului din conglomeratul de roci cu care era asociat, existau, ca şi în Transilvania, şteampuri de măcinat puse în mişcare de forţa hidraulică. Ase­menea instalaţii, denumite în documente „stupă”, erau menţio­nate la 23 aprilie 1448, în Moldova, la Baia.

 În 1454, Iancu de Hunedoara, guvernatorul Transilvaniei, ocupă Baia Mare intrând astfel în posesiunea minelor.

Un mare sprijin acordă mineritului de la Baia Mare, Matei Corvin. Prin actul emis în 1464, urmate de confirmări, el caută să organizeze întreaga activitate minieră în scopul măririi producţiei aurifere şi argentifere.

 În anul 1468, Matei Corvin dă în arendă atât mina, cât şi monetăria de la Baia Mare, contra a 13.000 florini de aur. Autoritatea regală era reprezentată în această localitate minieră de comitele cămării  (comes camerae, comes urburam regellium). Alături de comitele monetăriei, el conducea întreaga activitate şi controla raporturile cu minerii sau exploatarea minelor regale. Puterea centrală însăşi intervenea direct, adesea, în organizarea juridică şi structura organizatorică a mineritului. Datorită acestor măsuri, producţia a crescut necontenit în această vreme.

Wernher şi Bornemisza, autorii unui raport întocmit pe la 1552, la aproape un secol distanţă, menţionează că minele din Baia Mare ajunseră pe timpul lui Matei Corvin la cea mai mare înflorire. „Sub regele Matiaş  - arată raportul -  se făcea în fiecare săptămână separarea aurului şi a argintului întocmai aşa cum se face  <acum, în 1552>,  la Schemnitz şi, de asemenea, şi topirea, şi se continua fără întrerupere baterea monedelor de aur şi de argint. Aceeaşi situaţie a dăinuit şi sub regele Vladislav, ba chiar şi sub regele Ludovic, când a fost în fruntea acestei cămări Hieronymus Ilalbus... Cei ce cunosc acele vremuri spun că  (acea)  cămară avusese un venit anual de vreo 40.000 florini; acum separaţia se face abia de 4 ori şi topirea de 2 ori doar, pe tot anul”.

Conform datelor publicate recent  de prof. univ. ing. Dumitru Fodor şi dr. ing. Ioan Călin Vedinaş:  ”până în anul 1600, minele de aur din Munţii Apuseni şi din zona Baia-Mare produceau aproximativ 20% din producţia mondială de aur”.