Exploatarea aurului în cele trei provincii româneşti

Începând cu secolul al XV-lea în minele aurifere din Transilvania se introduc procedee şi mijloace de exploatare din ce în ce mai perfecţionate. Una din importantele regiuni miniere în care exploatarea aurului s-a făcut cu mijloace foarte evoluate, menţionată şi în raportul întocmit de Felician Herberstein în secolul al XVI-lea, a fost cea de la Brad din Munţii Apuseni. În galerile minelor de aici s-au folosit pentru prima oară, pentru scoaterea minereului, vagonete cu roţi din lemn purtate pe şine din lemn. Uimitor pentru acea vreme este folosirea schimbătorului de cale (ac şi inimă). Unul din vagonetele descoperite aici, socotit cel mai vechi vehicul purtat pe şine cunoscut până acum (secolul XVI) a fost expus în Muzeul Tehnic al Căilor Ferate din Berlin.

Un alt centru minier în care exploatarea aurului a continuat şi în această perioadă a fost şi Baia Mare. Deschiderea celebrei mine de aici de la Cavnic, se presupune că datează din secolul al XVI-lea.

Din păcate dezastrul de la Mohaci din anul 1526 a fost cauza unei decăderi treptate a minelor de la Baia Mare, care au fost inundate de ape, iar unele chiar părăsite. Referindu-se la această perioadă “Raportul comisarilor regali Wernher şi Bornemisza” din 1552, menţionează unele încercări de redresare a minelor de la Baia Mare, prin aducerea unui oarecare Frederic Schmolz din Posnania care: “înlăturând morile de zdrobit, a arătat un alt procedeu mai uşor şi mai folositor de a mărunţi minereul şi îndemnaţi de acest lucru localnicii au început cu mai mult sârg să caute şi să sape vinele metalelor. După sfatul lui a fost curăţită şi o galerie subterană ce se prăbuşise şi după curăţirea sa au fost, în parte, golite de apă mai multe mine vechi, de unde se extrage acum minereu foarte bun”. În acelaşi raport se menţionează că: “În Transilvania se găseşte mult aur şi se obţine mai ales prin spălare (loturis). Aproape că nu este loc în Transilvania (…) în care să nu fie spălătorii de aur (…) Iar băieşii aurului sunt aproape toţi români”. Tot români erau şi minerii care prin anul 1520 deschideau la Almaş (în Judeţul Hunedoara) mina „Faţa Băii”.

v

În Moldova şi Ţara Românească metalele preţioase (aurul, argintul) s-au extras, în principal, din nisipurile aurifere ale diferitelor râuri. Una dintre primele menţiuni în această privinţă datează de la începutul secolului al XVI-lea şi se referă la spălătorii de aur din Râmnic (aurilavatores de Rybnigt) pentru care în anul 1500 se importau de la Sibiu unelte de fier în valoare de 900 de dinari. Călătorii străini care au trecut prin Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVII-lea remarcă munca necontenită depusă pentru extragerea aurului din nisipurile aurifere ale unor râuri precum Bistriţa, Moldova, Bogata ori Şasea în Moldova, şi Lotrul, Argeşul, şi Oltul în Ţara Românească. Căutătorii de aur erau mai cu seamă ţiganii rudari care primeau de la domnie confirmarea ocupaţiei în schimbul unei cantităţi anuale de aur.

Din scrierile lui Dimitrie Cantemir de la începutul secolului al XVIII-lea aflăm că, ţiganii aurari din Moldova plăteau domniei ca tribut anual până la „4 oca aur care fac 1.600 drahme” (drahma veche unitate de măsură pentru greutăţi egală cu 4,38 g). În Ţara Românească, după cum ne informează Antonio Maria Del Chiaro (secretarul lui Constantin Brâncoveanu), „Obştea” ţiganilor era obligată de Crăciun să aducă domnitorului, în loc de tribut, “15 ocale de aur scoase din nisipurile râului Argeş, deosebit de o livră marelui armaş” (oca: unitate de măsură pentru greutate, cu valorile de 1260 g în Transilvania, 1271 g în Muntenia și 1291 g în Moldova). Aurul trebuia să aibă valoarea de 2 galbeni dramul (dram veche măsură de greutate în valoare de 3,38 g în Țara Românească și 3,23 g în Moldova), iar dacă întâmplător nu vărsau cuvenita cantitate de aur, ţiganii trebuiau să o completeze cumpărând-o, după cum şi prisosul rămânea în beneficiul lor, când cantitatea scoasă din râu era mai mare.

Tehnica folosită în aria Carpatică la spălarea aurului era aceeaşi cu cea descrisă de către medicul sibian Samuel Köleseri în lucrarea Auraria Romano-Dacica. Autorul, fost inspector al minelor din Transilvania în prima jumătatea a secolului al XVIII-lea, după ce enumeră râurile ale căror nisipuri conţin ”fluturaşii” de aur, scrie: “pe lângă aceste râuri există câte un scaun de spălat aur, adică o tablă prelungă (hârloşte), cu un capăt mai înclinat, care în Transilvania este mai scurtă şi mai lată decât în Ţara Românească. Aceasta se acoperă cu un ţol miţos sau de cânepă, peste care se toarnă cu coşurile nisipul aurifer. Metalul e reţinut de ţol, care este strâns şi spălat în apă pentru a se curăţi de nisip cu ajutorul şaitrocului. În acest mod se spală şi aurul din mină, căci minereul este prefăcut în pulbere cu ajutorul săgeţilor (şteampuri); pulberea e dirijată prin nişte canale la tăbliile aşezate mai jos de pive şi acoperite de ţoluri. Şaitrocul era în Transdilvania mai lung, iar nu pătrat ca în localităţile miniere din Ungaria”. (S. Köleseri, Auraria Romano-Dacica, Bratislava, 1780).

v

Evenimentele majore care au marcat istoria acelor vremuri nu aveau cum să nu afecteze şi mineritul aurifer de aici din aria Carpaţilor Româneşti, din teritoriile în majoritate locuite de români. După înfrângerea turcilor în 1683 în apropiere de Viena, Imperiul Habsburgic în continuă expansiune şi căutare de noi resurse minerale se va orienta spre Banat şi Transilvania. În 1694 lua fiinţă la Viena Camera sau Cancelaria Aulică Transilvană (Cancelaria Caesareo-Regia Transilvania-Aulica). Gândită la început ca un element de legătură şi coordonare între monarh şi autorităţile locale din Transilvania habsburgică ea se va transfora rapid în instrumentul prin care Curtea de la Viena îşi va impune puterea absolută dirijând şi controlând administrarea provinciei.

Mineritul în general, în special cel aurifer va cunoaşte o dezvoltare fără precedent până atunci, atât în zona Baia Mare cât şi în Apuseni. În acest sens împăratul Leopold I avea să înfinţeze o comisie însărcinată cu cercetarea posibilităţilor de revigorare a mineritului aurifer. În Transilvania, această comisie a găsit minele de aur şi argint în ruină, iar monetăria de la Alba Iulia scoasă din uz. Comisia va dispune imediat refacerea galeriilor de mină reglementând din anul 1701 schimbul de aur şi argint printr-o nouă organizare a administraţiei, aducerea unor specialişti din nordul Ungariei şi redeschiderea monetăriei din Alba Iulia. Tot acum se vor introduce regulamentele miniere austriece (Constituţia maximiliană) în baza cărora Oficiul de schimb al aurului va fi aşezat la Abrud, iar pentru un control mai riguros al regiunilor mai îndepărtate se vor înfiinţa încă trei suboficii de schimb la: Trestia, Bistra şi Sânmihaiul de Arieş. Sarcina oficiilor de schimb era să supravegheze la faţa locului minele, şteampurile şi instalaţiile de spălat aur, să verifice în permanenţă producţia şi predările şi să combată furtul şi contrabanda de aur foarte răspândită la acea vreme. Lucrările miniere aveau să fie conduse de aici înainte de un inspector şef al minelor, care răspundea de întocmirea şi punerea în practică a proiectelor necesare dezvoltării instalaţiilor tehnice şi de construirea lacurilor pentru alimentarea cu apă a şteampurilor. Toate aceste măsuri au codus la o creştere a producţiei aurului transilvănean, fapt oglindit în preschimbările realizate de oficiile de schimb; în anul 1710, de pildă, s-au preschimbat 13.630 pisete (1 pisetă = 4,8 g), iar în anul 1740 s-au schimbat 52.195 pisete.

În lucrarea Auraria Romano-Dacica pomenită anterior, analizând situaţia mineritului din Transilvania, medicul Samuel Köleseri enumeră o serie de aşezări miniere precum: Zlatna, Borzeşti, Almaş, Hărţăgani, Trestia, Crişcior, Ruda, Băiţa, Baia de Criş, Ţebea, Abrud şi Baia de Arieş în Munţii Apuseni şi Cavnic, Baia Mare şi Rodna în Maramureş. La Baia de Criş, el menţionează “galerii şi puţuri bine rânduite”, vestite pentru “aurul liber” scos de acolo. Tot din această lucrare aflăm că la Zlatna fuseseră ridicate ateliere (oiticinae iusoriae) de topitorie (excoctoriae), de calcinare şi de separare a metalelor. “Galeriile de mină – scrie autorul – trebuiau să fie consolidate din vreme în vreme din cauza deselor prăbuşiri”. La Abrud pe lângă noile galerii boltite încă mai existau “galerii săpate în trepte” pe care Köleseri le consideră de origine romană. Despre ele autorul susţine că au fost realizate anarhic în comparaţie cu noile “galerii boltite” executate pe baza unor calcule geometrice "după toate regulile artei".

La Baia Mare, începând cu secolul al XVIII-lea, va fi reorganizat şi dezvoltat mineritul trecându-se la o exploatare mai eficientă a minelor de aur. Minerii de aici erau atât de numeroşi şi de bine organizaţi încât în anul 1717 ei vor reuşi să respingă atacul tătarilor asupra oraşului şi regiunii miniere Baia Mare.

În Transilvania pe la 1728, în baza instrucţiunilor date de „Independente Hof-Kommission in Münz und Bergwesen” (Comisia aulică independentă pentru monetărie şi minerit), fiscul propunea constituirea unui fond de 5 000 de florini renani care, împreună cu jumătate din sumele ce depăşeau prevederile anuale la schimbul aurului, urma să fie utilizat pentru dezvoltarea mineritului. În plus se făgăduiau premii de 1 – 4 ducaţi celor care “vor deschide mine noi sau vor descoperi filoane noi ori vor restaura mine vechi”. Pentru controlul minelor, îndrumarea minerilor, asigurarea prestaţiilor dar şi combaterea contrabandei aveau să fie numiţi doi inspectori de mine. Acestor măsuri li se vor adăuga şi altele cum ar fi: un nou regulament minier, confirmarea privilegiilor, libertăţilor şi imunităţilor minerilor, acordarea spălătorilor de aur din Pianul Românesc dreptul ca timp de 2 ani să-şi schimbe aurul fără reţineri, precum şi unele facilităţi în ce priveşte prestaţiile şi sarcinile publice. Măsurile au urmărit valorificarea bogăţiilor subsolului Transilvaniei, mai ales după ce Austria pierduse Silezia. Aşa s-a ajuns ca, de la 52.195 pisete (1 pisetă = 4,8 g), cât era în 1740, producţia de aur să fie de 88.483 pisete în anii următori, fapt care s-a datorat şi creşterii populaţiei în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

În Apuseni, la Roşia Montană, primele lucrări miniere executate exclusiv de către particulari au început după 1746, când, pentru exploatarea filoanelor din muntele Cârnic, s-au redeschis galeriile: Sfânta Treime şi Fercheşul de Jos. Tot în 1746 avea să înceapă, după 6 ani de cercetări, exploatarea de la Săcărâmb, iar prima galerie “săpată în daltă” se va numi Maria. După relatările lui Ignaz von Bom, mina de aur Săcărâmb “avea la intrare un ventilator acţionat de o roată de apă într-o cameră închisă, de unde tuburi de conducte de aer făcute din lemn duceau aerul la partea cea mai de jos a puţului”. Minereurile mai bogate, după ce erau pisate şi umezite, erau transportate la Zlatna. Trebuie menţionat faptul că la Săcărâmb au fost construite, pentru prima oară în Transilvania, şteampuri regulate.

v

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, unii călători străini pomenesc de munca necontenită de colectare a aurului din nisipurile aurifere de pe râurile din Muntenia. Friedrich Schwanz arăta de pildă că pe la 1720 – 1723, din Olt şi din alte ape care se varsă în el, spălătorii de aur adunau necontenit “firişoarele de aur pe care le predau în fiecare an la domnie”. Totodată el arată măsurile luate pentru extinderea numărului spălătorilor de aur şi în alte râuri de exemplu, mai sus de mănăstirea Cornet, în apa Băieşilor, la Perişani şi în apa Rudăreasa. De aceste spălătorii ca şi de cele de pe râul Argeş şi Dâmboviţa aminteşte şi Mihail Schendos Vanderbech. Nicolo da Porta evocă în scrierile sale vechimea îndeletnicirii extracţiei aurului aluvionar la locuitorii din oraşul Râmnic, îndeletnicire preluată, în mare parte, la începutul secolului al XVIII-lea de către ţiganii zlătari: „în Oltenia în clipa de faţă - arată el la 1726 - spălarea aurului se face de vreo sută cincizeci de familii de ţigani”. Tot acest autor apreciază calitatea fină a aurului obţinut prin spălare „încât abia dacă mai are nevoie să fie ales cu mercur”. Ţiganii rudari lucrau doar vara. Aurul strâns trebuia adus din vreme la domnie sub formă de bare sau „aur sleit”. Cei ce erau prinşi că vând aurul domnesc pe ascuns erau bătuţi, iar cumpărătorul „prădat”. Către mijlocul secolului al XVIII-lea (între 1749 şi 1764) aurul va continua să fie cules atât din nisipurile aurifere ale râurilor din Muntenia, cât şi din Moldova: Bistriţa şi Moldova prin aceleaşi metode şi tehnici tradiţionale. Numărul ţiganilor rudari specializaţi în această practică (destul de mare în epoca precedentă) va fi într-o vizibilă scădere în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. De la 433 de rudari cât arată catastihul din Ţara Românească în 1749, numărul lor ajunge la 240 pe timpul lui Ştefan Racoviţă în 1764 şi va continua să scadă. Spre sfârşitul secolului, unele statistici îi cifrează între 219 şi 151 indivizi, pentru ca la începutul secolului următor numărul lor să fie iarăşi în creştere, depăşind chiar cifra de 400.

v

Dacă în Maramureş, la est de Baia Mare, se deschideau după anul 1750 minele de la Băiuţ, în Apuseni pe lângă minele mari, sapate în lungul filoanelor bogate, intrau în exploatare şi filoanele mai sărace. Numărul total al minelor din această perioadă avea să ajungă astfel la aproape 900. Dintre acestea 453 erau “mine mari” (aflate sub direcţia cămării) şi “mine de rând” (aflate în afara direcţiei cămării), iar restul se încadrau la categoria “mine mici”. În hotarul satului Bucium se găseau aproape 150 de mine, iar pe hotarele Abrudului şi Roşiei circa 250. Veniturile lor erau considerabile. Astfel, între 1750 şi 1830, ele au crescut de la 59856 de pisete (1 pisetă = 4,8 g), la 135413 de pisete. În aceeaşi perioadă, producţia de aur şi argint a continuat să crească de la 2550 de mărci aur şi 3508 de mărci argint la 3388 de mărci aur şi 5801 de mărci argint.

Pe la 1760 minele de la Ruda vor ajunge în proprietatea familiei Ribiczey, care le-a exploatat cu rezultate bune până la răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784. Minereul era prelucrat cu şteampuri de lemn instalate pe locul numit „Şteampurile Vechi” între Brad şi Zdropţi, lângă actuala linie ferată care leagă şteampurile de la Gura Barza cu oraşul Brad.

v

Cămara (Cancelaria sau Camera Aulică - Cancelaria Caesareo-Regia Transilvania-Aulica), în urma raportului depus la 23 martie 1764 de către autoritatea administrativă a minelor Baia Mare, a desfiinţat „Oficiul superior al minelor” (Ober Bergamt) şi în locul lui a înfiinţat „Direcţia minelor” (Bergwerks-Direction), căreia i-a subordonat toate instituţiile legate de minerit. Mineritul din Transilvania fost astfel împărţit în opt sectoare. Inspectorii de mine români au fost menţinuţi, fiind împuterniciţi să rezolve, ca judecători minieri ambulanţi, pricini miniere mai mărunte. Astfel de „bergmaiştri", cum se numeau aceşti judecători, au fost numiţi la Baia de Criş, Bucium şi Cărpiniş.

Din păcate, producţia minieră a târgoveţilor din Abrud, probabil şi altor particulari, nu s-a putut dezvolta, deoarece ei exploatau mine vechi pe cale de epuizare, lipsa de capital făcând imposibilă deschiderea filoanelor în adâncime. În această perioadă, “Administraţia minelor din Baia Mare” va dispune totuşi deschiderea de noi guri de mină în Apuseni cum au fost cele din sectorul minier Zlatna, pe Valea Ruginoasa şi muntele Vulcoi, dar şi înnoirea şi lărgirea lacurilor care asigurau apa necesară şteampurilor. Având tot timpul în vedere propriile sale interese, puterea centrală a căutat să amelioreze condiţiile tehnice atât pentru exploatarea în adâncime, cât şi pentru mineritul de la suprafaţă, iar prin aceasta să mărească producţia şi schimbul aurului, sporindu-şi veniturile cu investiţii cât mai mici. În acest sens Ordonanţa din 8 mai 1771 avea să prevadă ca toţi minerii lucrători în mină la şteampuri sau la spălătorii, să fie scutiţi de capitaţie (taxa pe cap). La fel erau scutiţi şi copiii lor, până la sfârşitul vieţii, atâta timp cât trăiau din minerit şi nu îmbrăţişau alte meserii. Scutite de impozite erau şi şteampurile, indiferent dacă erau exploatate de proprietar sau arendaş. De asemenea, minerii breslaşi din Zlatna, dacă-şi exercitau efectiv meseria, se bucurau de drepturi egale cu ale celorlalţi mineri. Se mai scuteau de impozit boii de jug (cei folosiţi în minerit şi nu în muncile agricole), dar şi caii de povară. Ţiganii organizaţi în bresle precum şi ceilalţi spălători de aur, care trăiau mai ales din această meserie, se bucurau de privilegiile acordate minerilor. În schimb, spălătorii de aur, care aveau altă ocupaţie principală, nu erau scutiţi de impozite.

Politica minieră îndrumată de “Cămară” (Cancelaria sau Camera Aulică) a fost favorabilă, într-o oarecare măsură, iobagilor mineri, pe care a căutat să-i uşureze cât mai mult de obligaţiile feudale şi de sarcinile publice pentru a putea creşte venitul rezultat din schimbul aurului. Sistemul protecţionist însă n-a dat rezultatele scontate de fisc, iar criza exploatării filoanelor în adâncime a continuat şi s-a agravat. În schimb, mineritul iobagilor, mineritul popular, deşi primitiv, a asigurat producţia de aur şi în perioada de criză a exploatării în adâncime. Un rol deosebit de important în asigurarea producţiei de aur l-au avut minerii români, menţionaţi de diverşi autori în exploatările aurifere. Aşa de pildă în lucrarea Minera–Logia Magni Principatus Transilvaniae apărută la Cluj în 1767, mineralogul Johann Fridwaldszky enumeră o serie de localităţi, în care exploatarea aurului era întreprinsă de români cum ar fi: Pianul Românesc, la poalele Munţilor Sebeş sau Ruda, Crişcior şi Bucium, în Apuseni. Acelaşi lucru îl va remarca, într-una din lucrările sale publicate în anul 1770 şi marele chimist şi mineralog Ignaz von Born, originar din Alba Iulia. Printre minele în care ,,lucrează românii”, menţionate de acesta figurează şi cele de la Zlatna. Urmarea a fost creşterea preschimbării libere a aurului în Transilvania. Statisticile arată că această activitate a cunoscut o creştere de la 89.711 de pisete, cât era în anul 1780, la 135413 pisete în anul 1830, iar schimbul de şlicuri de la 7110 chintale la 65034 chintale în anul 1831. Progresul “mineritului ţărănesc” se poate vedea şi din autorizaţiile miniere eliberate, şi anume: între anii 1800 şi 1817 au fost eliberate 450 de autorizaţii miniere, iar între 1817 şi 1825 s-au eliberat 750 de autorizaţii miniere, indicând un progres simţitor în jurul anului 1820. Astfel, numărul minelor în funcţiune a crescut în Transilvania de la 1200 câte erau în anul 1800, la 2403 în 1841. La 1842 producţia de aur şi argint a Transilvaniei se ridica la 18 măji şi respectiv 30 de măji anual.

v

Pentru Ţara Românească cantitatea de aur extrasă varia în funcţie de numărul meşterilor rudari angajaţi în această operaţie. Documentele arată că între 1773 şi 1774 s-au strâns aproape 2 kg de aur de către 150 de rudari. Spre finele secolului al XVIII – lea, generalul rus De Baur arată, că 240 de rudari extrăgeau circa “1250 de dramuri de aur”, echivalentul a 4 kg. Producţia de aur aproape s-a dublat faţă de cea anterioară între 1811 şi 1820 când aproape 600 de rudari au extras circa 8 kg de aur.

În aceeaşi perioadă istorică, producţia de aur din Moldova a fost modestă, până la mijlocul secolului al XIX-lea, nedepăşind cantitatea de 5 kg anual. Strâns şi pus în pungi de piele, aurul era pecetluit cu pecete domnească şi predat ispravnicului. Ţiganii rudari erau organizaţi în vătăşii conduse de vătafi. Marele armaş îl avea în subordine pe ispravnicul de rudari domneşti. Acesta avea grijă, la rândul său, ca rudarii să aducă aurul la cămara domnească. Lucrul se desfăşura numai pe timp favorabil, adică de primăvara până toamna. Iarna, când apele îngheţau, lucrul se întrerupea. Pentru munca depusă, ţiganii rudari erau remuneraţi de către domnie în bani, socotiţi în funcţie de aurul extras. În general, munca lor era foarte grea, fiind lipsiţi în calitate de robi, de drepturi şi condiţii de trai omeneşti. Din aceste cauze nu arareori ei au opus o dârză rezistenţă faţă de abuzurile săvârșite, încercând prin fugă să-şi schimbe viaţa.

v

În Transilvania după anul 1833, numărul de mine date în concesiune sau “cuxe” va creşte de la 20 la 40 şi apoi la 60. Ceva mai târziu, se vor face unele propuneri de preluare a unor exploatări de către stat.

Evenimentele din 1848-1849 însă vor împiedica punerea în aplicare a acestor proiecte. În timpul Revoluţiei din anul 1848 minele de aur din jurul Bradului aveau să fie distruse şi părăsite pe o perioadă de timp destul de lungă.

După evenimentele din 1848-1849 a început să fie reorganizată activitatea minieră în regiunea Baia Mare. Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, în mina Dealul Crucii aveau să înceapă lucrările de exploatare pe adâncimea de 200 m în golul rezultat în urma exploatării din trecut. Primul şteamp de aici a fost construit în anul 1860, fiind compus din 60 de săgeţi de lemn cu cap de fier (fiecare săgeată având 120 kg greutate), 48 de mori de amalgamare Krupp şi 9 perechi de mese vibratoare, la care s-au mai adăugat ulterior 15 săgeţi, 12 mori şi 2 mese Rittinger, ca să poată face faţă prelucrării minereului. Întreaga instalaţie era acţionată de o instalaţie hidraulică, compusă din 14 roţi acţionate de apa adusă din Valea Firizei, având un debit de 1000 l/min şi o cădere de 5 m. Producţia totală a minei Dealul Crucii a fost între 1863 şi 1895 de 2.536,771 kg de aur şi 19.729,577 kg de argint.

În cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea la mina Cavnic au fost deschise noi galerii, exploatându-se o serie de filoane aurifere (filoanele: Iosif, Filonul Pinului, Terezia etc.). Prelucrarea minereului a început să fie făcută în şteampuri cu săgeţi de fier (mai rar de lemn), concasoare, mese Rittinger, spiţcasturi, mese vibratoare, instalaţii de sedimentare şi pâlnii pentru tulbureală. Energia necesară era furnizată de o turbină, Iar astfel de exemple pot continua.

În Munţii Apuseni mai ales la Roşia Montană s-au mai păstrat şi micile exploatări miniere aurifere particulare în proprietate individuală sau proprietatea unor asociaţii miniere pe cuxe. O asociaţie minieră era formată din 16 până la 128 de cuxe. Un individ putea să aibă o cuxă sau să fie singurul proprietar al tuturor cuxelor asociaţiei. Aceste asociaţii miniere constituite din mineri, obţineau o concesiune sau mai multe, după dorinţă. Lucrările se executau în comun şi minereul exploatat era depus la gura minei. La sfârşitul săptămânii se făcea împărţirea lui. Fiecare proprietar primea din minereul exploatat cantitatea corespunzătoare numărului de zile lucrate. Transportat la şteampuri de către copii cu samarele minereul era preluat de soţia minerului care sfărâma bolovanii mai mari. Astfel, sfărâmat, minereul era băgat în piua şteampurilor unde era măcinat. Lucrul în mină era efectuat manual şi cu ajutorul explozibilului. Nu aveau o metodă de lucru sistematică. Tehnica de extracţie a aurului era, în general, rudimentară, îndeosebi cea a dislocării rocilor. Minereul, detaşat de întreg, era ales din steril şi scos din mină, fie în spate, fie cu roaba sau cu vagonetul. Vagonetele aveau roţi de lemn şi circulau pe şine de lemn. Prelucrarea minereului aurifer pentru extragerea aurului se făcea în piuă, râşniță şi şteampuri. Minereul bogat în aur liber se prelucra în piuă, unde se zdrobea cu un drug de fier (pisălog). De aici era golit într-un şaitroc şi se spăla sau se amalgama. În şteampuri se prelucra numai minereul de şteamp, în care aurul nu era vizibilibil şi nu depăşea câteva grame la tona de rocă. Minereul adus cu samarul de la mină era fărâmiţat şi introdus apoi în piuă, unde era măcinat de săgeţi. Minereul sfărâmat, amestecat cu apa, ieşea din piuă prin sită şi se depunea într-un bazin, unde se decanta. Acest minereu măcinat asemănător unui nisip se scotea din bazin şi era apoi spălat pe hurcă. Producţia cea mai mare de aur a micilor proprietari a fost în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XX-lea. După aceea, producţia a început să scadă, iar în timpul războiului mondial, minele s-au distrus şi închis.

Exploatarea intensă a minelor de aur din jurul Bradului va începe însă din 1884 când toate cuxele asociaţiei miniere „Rudaer Zwolf-Apostol Gewerkschaft (Ruda 12 Apostoli – asociaţie minieră întemeiată pe la 1791 de contele Toldalagi şi baronul Zeyk)” împreună cu minele Barza şi Ruda vor trece în proprietatea societăţii „Harkotsehen Bergwerke und Chemische Fabriken zur Schwelm und Harkofschen Aktiongesselschaft zu Gotha”. În anul 1889 aceeaşi asociaţie achiziţionează şi averea întreprinderii „Zdraholczer Gewerkschaft” împreună cu minele din Valea Morii şi Valea Arsului. Între timp fusese preluată şi mina Musariu cu minele micilor asociaţii miniere din jurul ei, pe care le-a unit cu mina Musariu şi Dealul Fetii, formând întreprinderea „Gewerkschaft Goldbergblau Musariu”. Evoluţia activităţii miniere din jurul Bradului începând din 1884 şi până în 1912 s-a făcut în trei etape. Prima este cuprinsă între anii 1884 şi 1889, când minele au fost lucrate sub formă de întreprindere mică, prelucrându-se anual 30.000 t de minereu aurifer. Perioada a doua, dintre anii 1890 şi 1898, se caracterizează prin creşterea producţiei, prelucrându-se în cele două şteampuri 45.000-70.000 t de minereu aurifer. Cea de a treia perioadă a început după 1899, când au fost construite şteampurile californiene de la Gura Barza, capacitatea şteampurilor fiind de 150.000-190.000 t de minereu anual. Producţia totală a societăţii „Ruda 12 Apostoli”, începând cu anul 1884 până în anul 1911, a fost de 27.918,520 kg de aur. Cea mai mare producţie a avut-o societatea în anul 1912, când a realizat 2.002,350 kg de aur din care 936,324 kg s-au realizat din aur nativ, iar restul din minereul de şteampuri. Începând din 1912 producţia societăţii Ruda 12 Apostoli a scăzut mereu, ajungând în anul 1918 la 610,934 kg datorită războiului mondial din 1914-1918. Cantităţile sunt importante dacă le comparăm cu cele ale minelor de la Cavnic din zona Baia Mare care între 1896 şi 1911 au fost de 899,710 kg de aur şi 90.663 kg de argint.

În toată această perioadă în Munţii Apuseni s-a practicat şi spălatul aurului din albia râurilor, după tehnica folosită deja în veacurile anterioare. Spălarea aurului pe văi era făcută mai cu seamă de ţigani şi de oamenii mai vârstnici care nu mai puteau lucra în mină. Legile în vigoare la acea vreme, îi protejau şi îi prefereau pe aceştia la acordarea autorizaţiilor de spălare.

v

La începutul secolului al XX-lea, la sud şi est de Carpaţi s-au întreprins unele lucrări de exploatare de către stat. În acelaşi timp a continuat şi spălarea aluviunilor din râurile Lotru, Jiu, Olăneşti, Argeş, Buzău, Ialomiţa şi Bistriţa. Spălări de aluviuni au avut loc şi la Gemenea (lângă Târgoviște), pe râul Olăneştilor, în Dobrogea (la Lozova şi Carapelit).

v

Exploatarea aurului în România din 1918 până la naţionalizarea din 1948

Primul Război Mondial a dat o grea lovitură minelor aurifere din Transilvania. Din cauza greutăţilor economice din timpul ostilităţilor, a lipsei de materiale şi de braţe de muncă s-a căutat să se exploateze filoanele mai bogate, fără a se mai face deschideri noi. Minele micilor proprietari particulari sau ale asociaţiilor miniere în cea mai mare parte au fost părăsite. Refacerea lor a început abia după reîntoarcerea minerilor plecaţi în război, când statul român, după Marea Unire de la 1918, prin Banca Națională a României, şi-a organizat serviciile de preschimbare a aurului şi a început din nou să cumpere aurul şi să-l plătească la preschimbare. A fost momentul crucial care a dat un nou îmbold revigorării mineritului aurifer din Apuseni şi din zona Maramureşului.

Astfel în 1921, societatea germană Gotha, succesoarea societăţii Ruda 12 Apostoli, nemaiputând face faţă cheltuielilor mereu crescânde, şi-a vândut concesiunile cu toate minele şi instalaţiile de la suprafaţă societăţii anonime MicaPentru exploatarea aurului din comuna Bucium-Poieni, prin cumpărarea concesiunilor micilor asociaţii miniere şi a proprietăţilor individuale, lua naştere în 1922 societatea anonimă Aurifera din Bucium. Societatea amintită şi-a lucrat concesiunile numai prin arendaşi, de la care primeau 10-15% din minereul extras. Arendaşii prelucrau minereul cu şteampurile proprii din Bucium. În anul 1923, după ce exploatase mare parte din rezerve, minele aurifere de la Stănija aveau să fie vândute şi ele societăţii Mica.

Concesiunile aurifere ale Societăţii Armăş-Porcurea, din comuna cu acelaşi nume (jud. Hunedoara) aveau să fie preluate în primăvara anului 1924, de către Banca Românească şi alte societăţi, care s-au transformat într-o societate anonimă şi care au achiziţionat toate cuxele existente. Chiar din acel an minereul a început să fie lucrat cu instalaţii de şteampuri californiene cu săgeţi de oţel de câte 200 kg săgeata, având patru baterii a 10 săgeţi, mese de amalgamare şi vibratoare pentru alegerea “şlicului”. Minele aurifere din Stănija, pe care le deţinuse înainte de război o societate germană, au fost achiziţionate de către Albini, care le-a exploatat timp de mai mulţi ani în şir. După război s-a dezvoltat şi asociaţia minieră Sf. Gheorghe Șuluțiu care şi-a instalat şteampurile californiene cu 10 săgeţi a 360 kg săgeata.

Concesiunile aurifere de la Băiţa (jud. Hunedoara), care au format proprietatea societăţii Mica au fost achiziţionate în anul 1925 de către o societate formată din capital român şi capital englez. Această societate a pus în valoare minereurile aurifere din împrejurimile Băiţei, la Crăciuneşti, Câinel şi Troiţa. Parte dintre micii proprietari de mine de aur din comunele Bucium-Izbita şi Bucium-Şasa (judeţul Alba), neputând redeschide minele s-au constituit în 1926 într-o societate anonimă. Cu bani împrumutaţi de la Banca din Abrud, au început lucrările de deschidere şi extindere a minelor. Pentru prelucrarea minereului extras, în comuna Bucium-Izbita au construit un şteamp californian cu 20 de săgeţi din fier a 200 kg bucata, cu ajutorul cărora prelucrau minereul extras din mină. Lucrul în mină se făcea manual, ajutându-se de material explosiv numai pentru detaşarea rocilor şi a minereu­lui din întreg. Lucrându-și minele în comun, ei au reuşit să producă anual 15-20 kg de aur. Aurul era preschimbat la oficiul de preschimbare din Abrud, iar “şlicul” (materialul granular sau concentratul obținut prin prepararea minereului pe cale umedă) la Uzinele metalurgice din Zlatna. În ceea ce priveşte exploatarea în subteran, în 1928 inginerii români vor introduce în premieră noi metode de abataj, în trepte răsturnate şi cu înclinarea pe un flanc, metode care au contribuit la mărirea producţiei.

Societatea anonimă Mica, ajutată de Banca Minelor şi de Banca Naţională a României, a început în 1929 să execute lucrări de deschidere în adâncime, să construiască instalaţii de prelucrare, să mărească capacitatea uzinei electrice şi să construiască magazii. După apariţia noii legi a minelor din 1929, Mica începe o serie de lucrări de explorare şi de deschidere la nivelele orizonturilor existente, într-o serie de mine ca: Barza, Musariu, Brădişor, Valea Arsului, Ruda, precum şi în adâncime, prin adâncirea puţurilor oarbe existente şi prin săparea unor puţuri oarbe noi. Perforajul mecanic cu aer comprimat a fost introdus în minele de la Baia Sprie în 1929, când s-a montat un compresor Ingersoll. Și grație acestor inovații, producţia minei de la Roşia Montană a crescut de la 10-15 kg de aur, cât era în anii 1929-1931, la peste 100 kg de aur în 1938.

În urma executării lucrărilor masive de deschidere, societatea Mica şi-a mărit mult volumul rezervelor, astfel că, încă din anul 1930, s-a văzut nevoită să-şi construiască o staţie de flotaţie cu o capacitate de 60 t la 24 de ore pentru prelucrarea minereului din mina Brădişor, care avea minereu de aur diseminat. În acest timp şi-a mărit şi capacitatea şteampurilor pentru prelucrarea minereului cu aur liber. A fost extins, de asemenea, perforajul pneumatic în toată mina, introducând-se în sectoarele respective compresoare pentru producerea aerului comprimat necesar acestui perforaj, iar prin extinderea mecanizării a mărit şi productivitatea muncii, rezultând o producţie mai mare.

La minele de la Baia Sprie abia după anul 1930, după ce preţul aurului a crescut, au început să se facă investiţii mai importante. Abia acum se vor putea înlocui utilajele învechite de la exploatarea Dealul Crucii de lângă Baia Mare. Aşa, de pildă, instalaţia de pompare a apelor a fost înlocuită cu pompe centrifuge electrice, iar maşina de extracţie cu o altă maşină de extracţie electrică. Şteampurile au fost înlocuite în 1930-1931 cu o instalaţie de flotaţie având o capacitate de prelucrare de 100 t/24 ore. În această instalaţie se prelucra şi minereul ce se exploata din mina Valea Roşie. În 1930 se va repune în fabricaţie şi pulberea neagră numită Azotin. Peste 17.000 kg  a fost distribuită în mod gratuit micilor proprietari (restul a fsot vândută cu preţ redus de 20 lei/kg, între 1930 şi 1933), permițându-li-se totodată să folosească şi galeriile minei statului, ca să poată trece direct la producţie, astfel că, până la sfârșitul anului 1933, aproape toate minele micilor proprietari au fost redeschise.

Concesiunile miniere ale exploatării de la Băiţa din bazinul aurifer Baia Mare au fost achiziţionate în anul 1931 de către Societatea franceză a minelor de aur din Transilvania, formată din capital român şi capital francez. Imediat după achiziţionarea terenului minier, societatea a început să lucreze minele mai intens şi să execute lucrări de explorare şi deschideri mai susţinute în vederea măririi capacităţii de producţie a minei. La minele de la Baia Sprie, a fost construită o instalaţie de flotaţie, dată în funcţiune în anul 1931. Practic această instalaţie a lucrat numai cu capacitatea de 110 t/24 ore. Până în 1931 la Baia Sprie funcţionau un şteamp de tip californian cu 75 de săgeţi a 200 kg şi două şteampuri de lemn cu cap de fier. Tulbureala era ridicată în şpiţcasturi, de unde era trecută prin maşini de zeţaj şi mese vibratoare pentru concentrare.

Vechea exploatare de la Dealul Crucii, de lângă Baia Mare, a continuat şi după Primul Război Mondial. utilizând pînă în 1930 instalaţiile tehnice deja existente. Ulterior, în 1934, instalaţia de flotaţie de aici a fost amplificată, mărindu-i-se capacitatea la 350 t/24 ore. În anii următori, mina a fost dotată şi cu o instalaţie de cianurare care prelucra concentratul piritos sărac cu un conţinut apreciabil de aur. Capacitatea acestei instalaţii de cianurare era de 30 t/24 ore. Micile turbine existente au fost desfiinţate iar concomitent cu instalaţiile de prelucrare avea să fie construit şi un atelier nou cu maşini-unelte moderne. Toate instalaţiile erau alimentate cu energia electrică necesară de Uziona Electrică Ganz.

În Apuseni în zona Brad, după anul 1933, prin folosirea energiei electrice furnizate de Uzina de la Gura Barza societatea anonimă Mica va mecaniza atât lucrările din subteran unde se va introduce perforajul mecanic cât şi cele de la suprafaţă. Aşa s-au putut deschide noi câmpuri miniere.

La minele de aur din Săcărâmb, valorificarea zăcămintelor de aici a continuat după Primul Război Mondial în principal, în cele trei mine: Ferdinand, Carol şi Nicolae. Epuizându-se, în mare parte, zonele bogate, s-a pus problema montării unei instalaţii de flotaţie pentru a se putea exploata minereul mai sărac, precum şi pentru prelucrarea rambleurilor şi a haldelor existente.

Din cauza nerentabilităţii minelor Crăciuneşti, Câinel şi Troiţa, acestea au fost arendate locuitorilor din comunele respective, care le-au lucrat până în 1938, când toate concesiunile au fost cumpărate de societatea anonimă Concordia. Prelucrarea minereurilor se făcea printr-un şteamp californian, prevăzut cu 20 de săgeţi de fier a 200 kg greutate. Transportul minereului pe galeria Crăciuneşti şi la suprafaţă, până la şteampuri, se efectua cu tracţiune animală, iar în mină, pe orizonturi, manual. În anul 1935 drepturile acestei asociaţiei Sf. Gheorghe Șuluțiu au fost achiziţionate de către societatea anonimă Mica, care a continuat exploatarea cu mijloacele tehnice existente până la naţionalizare.

Din cauza faptului că “Afinăria” (uzina de purificare a aurului) de la Baia Mare nu mai putea face faţă producţiei de aur mărite, în anul 1936, Societatea Mica va construi la Gura Barza o instalaţie de afinare a aurului, a doua de acest gen din România. Ca urmare producţia a crescut, atrăgând după sine dotarea în 1936-1937 a uzinei de prelucrare a minereului cu o instalaţie de 60 t în 24 de ore.

 În anul 1938, minele de la Roşia Montană produceau peste 1.000 kg de aur anual, având în funcţie circa 800 de şteampuri de lemn pe văile din comunele Roşia Montană, Corna, Bucium, Abrud, Cărpiniş până la Sohodol. Ele au funcţionat până în 1948.

După război a fost reorganizată şi mina statului din Roşia Montană, prin exploatări de suprafaţă şi în subteran, asigurându-se creşterea continuă a producţiei.

v

După cum s-a menţionat mai sus, Societatea Mica, cu capital integral românesc, cumpăra de la o societate germană din Gotha, cu suma de 15000000 de mărci aur, exploatările de metale preţioase de aici din zona Brad. Directorul fostelor mine, inginerul Adolf Sieber își va continua activitatea în cadrul noii societăţi “MICA”. Profesionist de prestigiu, om integru şi drept, el va fi reconfirmat în funcţia de “director al minelor din Brad”, devenind totodată cosilierul de facto al Direcţiei Generale din Bucureşti şi al Consiliului de Administraţie care îi solicitau sistematic avizul în deciziile şi acţiunile de interes major ale Societăţii Mica. Răpus la Bucureşti, în anul 1935, în plină activitate, de un infarct cardiac, în timpul unei şedinţe, el va fi înmormântat aici la Cimitirul din Brad în faţa unei impresionante mulţimi venită de pe întreg cuprinsul Ţării Zarandului să-l omagieze pe acest cetăţen loial statului român. Îi va urma în funcţie un absolvent al Academiei Miniere din Schemnitz Slovacia, Olimpiu Ambruş fiu de miner din Săcărâmb.

Prin activitatea sa de aici în celebrul “Patrulater aurifer” al Munţilor Apuseni (zonă delimitată imaginar de localităţile Deva, Brad, Baia de Arieş şi Zlatna), Societatea Mica a intrat în istorie ca un model de succes economic şi social care a reuşit să convingă, să se impună, şi să atenueze cu brio efectele crizei economice mondiale din perioada anilor ’33. Meritul revine corpului de elită de ingineri şi economişti coordonat de inginerul Ion Gigurtu, Preşedintele Consiliului de Administraţie a Societăţii Anonime Române Mica şi Director General la începutul activităţii acesteia. De la 1918 şi până în prezent Banca Naţională a României a primit de la minele de aur din ţară cantitatea de 57.642 kg de aur – scria el în 1940.

Al Doilea Război Mondial, pierderea Ardealului în 1940, intrarea României în război în 1941 și apoi evenimentele din august 1944 au influențat în mod negativ exploatările de aur. Și Societatea Mica a fost afectată de aceste evenimente, dar și de schimbările politice de după 1944.

După cum scria geologul Grigore Verdeș după naţionalizare : „în primul rând s-a schimbat forma de organizare,  forma de proprietate, modul de a gândi o activitate economică. Societatea „MICA” existentă până în 1948, lucra tot cu planuri, chiar planuri cincinale... Ultimul proiect de cercetare geologică,  făcut în ’47, era pentru următorii cinci ani. În urma unor sugestii şi proiecte care erau cuprinse şi în programul de dezvoltare al Societăţii „MICA”, după ce s-a deschis o parte a zăcământului Musariu, partea centrală, s-a ajuns în 1953 la cea mai mare producţie de aur cunoscută în această zonă... peste cinci tone de aur. ”

Recordul anterior stabilit de Societatea „MICA” data din 1937 fusese de 3.700 kg de aur şi provenea din exploatările minei de la „Valea Morii”.

Se pare că la început, imediat după naţionalizarea din 1948, în unele din galeriile de mină, trecute în subordinea Ministerului Afacerilor Interne s-a lucrat mai mult cu deţinuţi, iar exploatarea s-a făcut de multe ori iraţional. În acea perioadă a societăţilor mixte româno-sovietice sau a Sovromurilor, cea mai mare parte din bogăţile solului şi subsolului României au luat drumul Uniunii Sovietice în contul umilitoarelor despăgubiri de război. Sunt din ce în ce mai puţini oamenii care îşi mai amintesc de acele vremuri în care din distrugerea proprietăţii private, în numele poporului, cominterniştii de sorginte sovietică şi-au făcut un ţel, iar din recuperarea aurului pentru statul totalitar al partidului unic care stătea să se nască, o veritabilă religie. La Brad sarcina le-a fost mult simplificată de infrastructura minieră extrem de modernă pentru acele vremuri şi de organizarea celorlalte activităţi moştenite de la vechii proprietari. Nu aceeaşi soartă au avut-o celelalte regiuni miniere din cadrul Patrulaterului Aurifer al Apusenilor sau de aiurea în care au dispărut fizic, în rând cu deţinuţii politici, mulţi dintre cei care practicau pe cont propriu ca particulari meseria de aurar. Undeva la 6 km de Brad se află Ruda Musariu, aşezare situată pe malul râului cu acelaşi nume, pe locul în care se ridicau, în perioada comunistă, barăcile deţinuţilor condamnaţi de comunişti la muncă silnică în minele de aici. De furia şi graba cu care s-a explorat, dar mai ales exploatat până în ultimii 50 de ani, fiecare filon aurifer din acest perimetru, intrat deja în istorie, mai amintesc doar urmele haldelor de steril care împânzesc versanţii, cele cîteva fotografii de epocă păstrate ca prin minune până în zilele noastre şi poveştile despre cei care prin anii 50, întemniţaţi imediat după instaurarea regimului comunist, şi-au frânt destinul în galeriile de aici. Printre ei şi geologul Minei Barza, inginerul Toma Petre Ghiţulescu acuzat că ar fi distrus planurile zăcământului de aur de la Musariu, pentru a nu cădea în mâna ruşilor. După un proces politic sumar în 1948 a fost condamnat la moarte dar, pentru a reconstitui planurile miniere, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă în galeriile de aici de la Musariu. Reabilitat după 16 ani de detenţie şi doi ani de domiciliu forţat la Brad, va fi angajat la Intreprinderea de Prospecţiuni din Bucureşti iar “Aventura vieţii acestui mare om uitat – după cum scrie într-un articol Mihai Olteanu – se va încheia la 26 octombrie 1983, într-o cămăruţă de 10 mp, mobilată cu un pat, o masă, un scaun şi rafturi pline de cărţi.

Galeriile de mină, majoritatea utilajelor, uzinelor şi edificiilor ca şi întreg patrimoniul Societăţii Mica de aici de la Brad vor intra în grija noii Întreprinderi Miniere Barza care îi va lua locul imediat după naţionalizare. Prin ele s-a păstrat şi o parte din spiritul care în perioada interbelică i-a animat pe oamenii locului, mineri din tată în fiu, majoritatea pregătiţi în şcolile profesionale şi atelierele de aici, dotate cu toată tehnica necesară pregătirii noilor generaţii care aveau să preia ştafeta muncii şi să coboare în galeriile din inima muntelui în căutarea preţiosului metal.

Pe linia ferată îngustă de la Brad soseau vagoanele cu schimburile de mineri sau muncitorii de la suprafaţa, de la uzina de preparare sau de la Uzina electrică dar şi personalul auxiliar... Oameni adunaţi de pe tot cuprinsul Ţării Zarandului... pregătiţi pentru încleştarea cu muntele care timp de decenii le-a crescut şi educat copii, le-a marcat destinul şi le-a croit drumul în viaţă. Primul contact cu această lume aparte în care cuvintele sunt de prisos iar salutul „NOROC BUN” ţine loc de rugăciune pentru orice novice începător este o experienţă copleşitoare. Dar iată ce scria într-un material autobiografic, Nicolae Stoioca fost economist Mina Barza: „Eu am început practica ca elev la această mare intreprindere apărută după naţionalizarea din 11 iunie 1948, Intreprinderea Minieră Barza în 1955. Cred că vârful de număr de angajaţi a fost în perioada după 1970 când a ajuns la 6800 de angajaţi şi în care intrau: activitatea minieră propriuzisă, activitatea de preparare, atelierele de reparaţii, grupurile şcolare, pentru că intreprinderea avea, şcoală profesională în subordine, şcoală tehnică, şcoală de maiştrii şi în primii ani după 1948 aici la Brad a funcţionat chiar un Institut Minier care forma specialaişti ingineri mineri, institut  care a fost mutat în 1953 în Bucureşti.”

După 1948 din păcate toate datele referitoare la exploatarea zăcămintelor solului şi subsolului românesc cu precădere a aurului, argintului, cuprului, dar mai ales a uraniului s-au secretizat. Iată de ce în comparaţie cu perioada interbelică în care datele Societăţii Micaerau publice, după anii 1950 totul se ascunde într-o aură de mister sub ştampila de „STRICT SECRET”. În mod aberant şi în zilele noastre continuă să fie în vigoare legi care perpetuează aceeleaşi interdicţii. Este doar unul din motivele pentru care din acel trecut nu prea îndepărtat s-au păstrat până la noi, doar amintirile foştilor mineri mai slobozi la gură şi poveştile şoptite despre deţinuţii politici păziţi cu străşnicie în barăcile din colonia de la Musariu.

După anii 1960, se vor reface elementele de infrastructură printre ele şi funicularul cu care de la Ţebea se transportau cărbunii necesari centralei de la Gurabarza dar cea mai controversată şi costisitoare investiţie a fost Puţul central de la Hârnic. Săpat, pe adâncimea de 500 de metri şi dat în exploatare în 1968, puţul deschidea orizoturile inferioare ale minei Musariu aflată cu 290 de metri sub nivelul principal de transport a personalului. În data de 3 ianuarie 1973, un violent incendiu, provocat de bucăţile incandescente de metal provenite de la o sudură, s-a declanşat la baza puţului ducând la moartea prin asfixiere a 10 muncitori şi la distrugerea completă a construcţiei. Se spune că după accident maşinăria de extracţie multicablu cu o capacitate dublă faţă de celelalte puţuri ar fi fost mutată la mina de la Bălan.

S-a construit mult de atunci în această zonă pe măsura dezvoltării şi diversificării activităţilor economice şi creşterii numărului de muncitori. În mod cert statul comunist avea nevoie de cât mai mult aur, pentru a-şi finanţa proiectele megalomane iar despre Ceauşescu însuşi se spune că era un împătimit al aurului. El ar fi vrut să investească înainte de 1989 mai bine de cinci miliarde de lei în retehnologizare şi punerea în valoare de noi zăcăminte aici la Gura Barza. Visul nu i s-a mai împlinit iar în prezent minele de aici de la Gura Barza sunt închise, ca toate exploatările de acest gen din România pe o perioadă nederminată. Este greu să reconstituim tabloul acelor vremuri doar din cele câteva fotografii rătăcite prin albumele unor împătimiţi de-ai locului sau din filmele de arhivă. Despre modul în care au fost exploatate zăcămintele de aici, nivelul producţiei sau soarta aurului scos din minele de la Gura Barza sau de aiurea, în perioada comunistă nu se ştiu prea multe.

Putem spune că activitatea minieră şi-a revenit la normal abia după anii 60 cu precădere din deceniul al şaptelea când investiţiile în explorarea, cercetarea şi valorificarea complexă a zăcămintelor de aici de la Gura Barza au început să crească. S-a încercat mărirea producţiei prin introducerea de noi tehnologii şi utilaje, s-au săpat puţuri şi galerii noi care au permis accesul către zonele intens mineralizate ale zăcământului. Se spune că o ciudăţenie a zăcământului de la Barza, un fel de El Dorado, este că te poate surprinde prin cantităţile uriaşe de aur cantonate pe unele porţiuni extrem de scurte din lungul filonului mineralizat. A influenţat oare acest lucru evoluţia mineritului de aici?

Au trecut mai bine de cinci decenii de atunci şi o Revoluţie, iar aurul care a marcat destinul generaţiilor de mineri, s-a retras odată cu poveştile nescrise din perioada comunistă, dincolo de gurile betonate ale galeriilor de mină închise acum pentru conservare. Dar oamenii încă mai aşteaptă şi speră să se schimbe ceva. Ei ştiu că aurul, aşa cum a mai făcut-o şi altădată, va ieşi din nou la lumina zilei să le redea speranţa.